POCĂINŢĂ SI CHEMAREA
    ÎN LUCRAREA DOMNULUI

" Să ştii ca în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubito ii de bani, lăudăroşi.
trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori,
neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori
de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”
2 Timotei 3, 1-5



Când Dumnezeu m-a chemat să vestesc Evanghelia, eu m-am împotrivit. Aveam alte planuri si idei. Unor bărbaţi
tineri, de vârsta mea, le spuneam adesea: „Nu pot să vă înţeleg". Presupun că nici eu nu mă puteam înţelege.
Văzându-i cum ies cu prietenele lor şi cum le sărută, îmi ziceam: „Mai bine maş duce să fac ceva bani, decât aşa
ceva." Şi în timp ce ei se plimbau cu fetele, eu încercam să câştig bani. Acest lucru îmi era mai de preţ decât fetele.
Principiul meu era: întâi banii, apoi celelalte. Dar s-a întâmplat ca în viaţa mea să intervină Domnul Isus.
Pe când eram copil încă, aveam un foarte bun pastor. Predica mai bine decât mulţi alţii pe care îi ştiam. Noi copiii
însă, când mergeam la biserică, aveam obiceiul să ne luăm dulciurile cu noi. în timpul predicii, ori adormeam, ori ne
mâncăm bomboanele. Odată cu venirea unui nou pastor, situaţia s-a schimbat. Predicile sale erau interesante şi
mai cu seamă foarte scurte, ceea ce ne era deosebit de convenabil. Faţă de noi copiii, se arăta foarte înţelegător.
Astfel, se întâmpla ca în preajma Paştilor, când la Pietermaritzburg aveau loc raliurile auto, să mergem la pastor să-
l întrebăm dacă nu cumva ar putea să-şi scurteze predica, să nu întârziem la curse. El predica atunci doar 10 sau
15 minute, iar noi copiii eram cu toţii de acord: „Ăsta-i omul nostru"!
In realitate însă, pastorul era un om tare nefericit. La Seminar în Europa îşi susţinuse examenele ca nimeni altul
înaintea sa, cu notă maximă. Era un om foarte înzestrat, dar fără pace în inimă. Se hotărâse să studieze teologia şi
credea că în felul acesta se vor rezolva toate problemele. A petrecut multă vreme în Europa, studiind. Dar nici aici
n-a găsit mult râvnita pace. Până la urmă s-a
hotărât să se reîntoarcă ca misionar în Africa. Profesorii săi nu-1 înţelegeau şi-l întrebau:
„De ce să vă întoarceţi în Africa? De un om ca dumneavoastră, Africa nu are nevoie. Rămâneţi în Europa şi nu vă
risipiţi talentele în Africa!" El le răspundea în glumă:
„Ştiţi, avem acolo în Africa de Sud multe banane strâmbe. Vreau să încerc să le îndrept."
Dar şi după întoarcerea în patria sa, neliniştea i-a rămas în inimă. Se avânta în munca fizică pentru a-şi stăpâni
această nelinişte şi se afla în pragul unei prăbuşiri nervoase, când medicul I-a sfătuit să renunţe o vreme la slujbă.
Disperat, îl vizită pe un evanghelist din Pretoria, unul pe care, de fapt, îl detesta, pentru că auzise multe vorbe rele
despre el. Ştiţi, uneori e un semn bun dacă un om e vorbit de rău. Biblia spune: „Vai de voi, când toţi vă vor grăi
de bine" (Luca 6, 26). Diavolul nu tace când Dumnezeu lucrează în viaţa unui om sau într-un anume loc. Cum ar fi
putut oare, acel simplu evanghelist să ajute un om cu pregătire superioară? Dar credinciosul vestitor al
Evangheliei ştia să se roage, în timp ce vorbea cu vizitatorul său, se ruga în sinea sa: „Doamne Isuse, lucrează
prin puterea Ta". Şi când amândoi s-au lăsat în genunchi, pentru rugăciune, pastorului nostru i s-a părut că ÎI
străfulgera o lumină. Dintr-o dată el a devenit conştient că încă nu-L avea pe Domnul Isus în viaţa sa. Cu încredere
de copil, el L-a rugat pe Domnul să intre în inima sa. l s-a părut că trăise un miracol atunci când, schimbat şi plin
de pace lăuntrică, s-a ridicat de pe genunchi.
Incepând cu acea dată, predicile sale erau altfel decât înainte, iar în viaţa sa se putea vedea o schimbare. Şi tot
atunci, Dumnezeu a început să lucreze în inimile noastre. Eram cinci fraţi şi umblam la biserică numai pentru că
părinţii ne sileau. Eu îmi spuneam: „Dacă voi fi odată mare, toată această evlavie exterioară o voi arunca peste
bord". Dar înainte de a fi fost mare, Dumnezeu a intervenit prin Harul Său. într-o duminică, în biserică, am devenit
conştient că eram un mare păcătos şi că aveam nevoie de Domnul Isus. De fiecare dată când ne întorceam de la
biserică, noi, fraţii, ne certam între noi încă înainte de a ajunge acasă. Şi de părinţi am fost adeseori neascultător, îi
contraziceam mereu, încercând să-mi impun propria voinţă. Acum însă, Dumnezeu îmi arăta foarte clar că aşa ceva
e păcat în ochii Lui. Plângeam şi mă rugam: „O, Doamne, am fost la biserică şi Ţi-am promis, prin rugăciuni şi
cântece, să trăiesc pentru Tine. Dar n-apuc să sosesc acasă şi iată, mă cert cu ceilalţi pe drum. Doamne, Tu îmi
vezi neascultarea!" Mă rugam dimineaţa, mă rugam seara, dar viaţa nu mi se schimba. Mi-a fost din ce în ce mai
clar că aveam nevoie de Isus pentru a mă elibera de păcate, de duhul certăreţ şi de nesupunere faţă de părinţi, ca
să nu ajung în iad. Nu există păcate mici şi păcate mari, după cum cred unii. în epistola lui Iacov 2, 10 stă scris:
„Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate." în Matei 5, 21, Domnul Isus
spune: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii». Dar
Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său:
«Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: «Nebunule!» va cădea sub pedeapsa focului
gheenei." Domnul Isus va judeca într-o zi lumea după aceste cuvinte! într-adevăr, eram un păcătos pierdut, cu
toate că rosteam rugăciuni şi umblam la biserică. Dumnezeu spune: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri"
(Ezechiel 18, 4). N-are nici o importanţă de ce neam e omul; el poate fi negru sau alb, roşu sau galben. Dacă în
viaţa unui om domină păcatul, sufletul său va muri, în afară de cazul în care îşi mărturiseşte păcatele şi se leapădă
de ele. Căci altminterea Dumnezeu ar minţi.
 Strigam la Dumnezeu: „Doamne Isuse, am nevoie de Tine! Schimbă-mi viaţa şi mă izbăveşte de păcatele mele!"
Curând după aceea, Dumnezeu m-a chemat în lucrarea Sa. Nu-mi amintesc să fi existat, printre strămoşii mei,
vreun predicator sau misionar. Cum să fi devenit eu unul din aceştia? Doar iubeam banii. Ei erau idolul meu. Dacă
deveneam predicator, urma să fiu sărac precum pastorii din biserica noastră. Mă opuneam acestei idei. Preţul mi
se părea prea mare. Timp de optsprezece luni parcă aş fi trecut prin iad. Mă opuneam lui Dumnezeu: „Doamne, nu
pot plăti preţul acesta. Ceri prea mult de la mine." Dar după cele optsprezece luni Dum¬nezeu m-a luminat că
preţul neascultării era de o mie de ori mai mare decât cel al ascultării. Nu doresc nimănui să treacă prin aşa ceva.
După acel interval de indecizie, am făcut următoarea rugăciune: „Fie Doamne, voi deveni un vestitor al
Evangheliei, dar cu o condiţie.- n-aş vrea să fiu un predicator care îi distrează pe oameni duminica, una sau două
ore, n-aş vrea doar să botez, să cunun, să înmormântez. Mi se pare prea puţin. Vreau să devin un vestitor al
adevărului Tău, şi nu doar să mă joc de-a biserica. M-a costat prea mult!"
Eram încă tânăr când m-am întors la Dumnezeu. N-am fost niciodată un şoarece de bibliotecă, ba chiar uram cititul
cărţilor. La şcoală mi-a fost o povară. Dar după ce Isus intrase în viaţa mea, îmi plăcea să citesc în Biblie. Ea mi-a
devenit cartea cea mai preţioasă. Apoi am mai făcut ceva: fraţii mei aveau multe cărţi lumeşti şi poze cu fete. Ştiam
că era ceva oribil în ochii Domnului Isus. Fără ştirea fraţilor mei, am adunat toate aceste cărţi şi le-am dat foc.
Am început să citesc Biblia tot mai mult. Dacă eram invitat împreună cu familia la prieteni, căutam mereu să mă
scuz. Vroiam să fiu singur acasă, să citesc Cuvântul lui Dumnezeu, să mă rog şi să cânt. La şcoală nu cântasem
niciodată. Am explicat perofesorilor mereu, că nu pot să cânt. Acum însă, abia mă puteam opri din cântat,
începeam să memorez capitole întregi din Biblie. De exemplu loan 15 şi loan 17. Făgăduinţele din Scripturi îmi
păreau o mare comoară. Deosebit de impresionant găseam că era pasajul din loan 15, 7: „Dacă rămâneţi în Mine
şi dacă rămân în voi Cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da", îmi spuneam: „Iată o bogăţie mai mare
decât banii! E mai mult decât ne poate oferi lumea. Dacă există o astfel de viaţă unde putem obţine ceea ce cerem
- chiar dacă ar fi singura făgăduinţă a Bibliei - cu cât mai valoroasă este ea decât toate comorile lumii! Cum trebuie
să fie viaţa unui om ale cărui rugăciuni se împlinesc? Cred că nu poate fi comparată cu nimic." Toate acestea îmi
umpleau inima.
Ştiam ce poate oferi lumea, în vecinătatea casei noastre se afla o imensă sală de dans. Acolo se serbau toate
petrecerile, logodnele, nunţile. Oamenii din întreg ţinutul veneau la noi. Prin urmare nu eram chiar atât de străin de
lume. Ştiam ce înseamnă a se bea şi a se dansa până în zorii zilei. Şi toate acestea se petreceau deşi ne
consi¬deram buni creştini şi frecventam întotdeauna slujbele religioase. Dar când Isus a intrat în viaţa noastră, ne-
am pierdut interesul faţă de asemenea lucruri şi nu mai eram preocupaţi decât de persoana Sa şi de Cuvântul
Său. Făgăduinţele din Biblie ne erau mai scumpe decât toate ofertele lumii la un loc. Citeam şi reciteam mereu
versetul din loan 14, 12: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac
Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl. „Cercetam toate Evangheliile,
să văd ce a spus şi ce a făcut Isus. în rugăciune, întrebam: „O, Doamne Isuse, oare n-ai făcut o greşeală?" Şi iar
citeam versetul din loan 14, 12 „...va face şi el lucrările pe care le fac Eu...", şi Domnul Isus nu se opreşte aici, ci El
spurie mai departe că noi vom face lucrări mai mari decât El, pentru că EI urma să plece la Tatăl. Zile întregi mă
frământa acest cuvânt, chiar şi noaptea în vis. Cum e posibil aşa ceva? Oare să se fi referit şi la mine? Doar
credeam şi eu în acelaşi Domn Isus! Până la urmă n-am putut decât să accept Cuvântul Domnului Isus.
Făgăduinţa Lui se referă la toţi cei ce cred în El, deci şi la mine. Urma să fac ce făcuse şi Isus, ba chiar lucruri şi
mai mari. Nu pentru că aş fi fost ceva deosebit de ceilalţi, ci pentru că El a plecat la Tatăl.
Mi-e imposibil să enumăr toate făgăduinţele care mi-au devenit scumpe în acele zile. Doar una să mai fie
menţionată! în loan 16, 24 Domnul Isus spune: „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu. Cereţi şi veţi căpăta,
pentru ca bucuria voastră să fie deplină". Iată că nu era necesar să dobândim bucurii deşarte pe căi lumeşti.
Putem primi bucuria deplină, cerând-o în Numele lui Isus.
Gândindu-mă la chemarea mea de predicator, mă rugam adesea: „Doamne Isuse, dacă m-ai învrednicit să vestesc
Evanghelia, atunci doresc s-o fac precum Tu ai făcut-o". Domnul Isus nu vorbise numai în sinagogi, ci mai ales sub
cerul liber, îmi imaginam şi eu că nu voi predica doar în biserici şi săli de adunare.
După perioada de studiu, Domnul Isus a făcut ceva de-a dreptul surprinzător. Mi-a indicat să nu predic numai
albilor, ci şi negrilor zuluşi. Acest lucru a fost pentru mine ceva cu totul neobişnuit, pentru că, înainte de pocăinţa
mea, eram de părere că un negru nu este egal cu noi, albii. Pe atunci nu-mi puteam imagina că un negru simte şi
gândeşte la fel ca albii. Astăzi mi-e ruşine de aceasta.
 De atunci, cea mai mare parte a timpului mi-o petrec printre negri, trăind cu ei. Prin urmare, ceea ce iniţial am
refuzat, acum, când Isus a intrat în viaţa mea, am acceptat. Şi în mod miraculos, Dumnezeu mi-a deschis uşa spre
negri. La început nici nu puteam vorbi limba zulusă, cu atât mai puţin să predic în limba lor. Nu mi-am risipit
niciodată timpul pentru a învăţa această limbă, neavând nici un interes pentru aceşti „carri" pe care îi dispre¬ţuiam.
Prin iubirea pentru Isus însă, mi-am depăşit repulsia şi am fost gata să mă duc printre ei.


Du-te la:

You need Java to see this applet.