Cap 2.  LUPTA CU FORŢELE ÎNTUNERICULUI -    SLUJIRE FĂRĂ ÎMPUTERNICIRE

Inaintea începerii trezirii, am fost doisprezece ani misionar. Predicam liber şi din toată inima, deşi cunoşteam
pastori care nu o făceau. Unii spuneau că trebuie să fim prudenţi, să nu predicăm orice. Oamenii ar putea să
părăsească biserica dacă li s-ar predica adevărul. Eu însă le spuneam zuluşilor: „Pocăiţi-vă şi schimbaţi-vă
viaţa! Dacă nu o faceţi, vă aflaţi în drum spre iad!" La care, zuluşii îmi răspundeau: „Auzim ce spui, dar trebuie
să ne înţelegi. Creştinismul este religia albilor. Noi avem propria noastră religie. Tu eşti creştin pentru că
strămoşii tăi au fost creştini. Dacă te-ai fi născut într-o familie de zuluşi, ai fi ca noi. Creştinismul e bun şi noi
am profitat mult de pe urma civilizaţiei occidentale. Aţi construit biserici şi şcoli pentru noi.
Dar asta nu ne ajunge. Noi vrem să ne păstrăm şi tradiţia. Noi vrem să ne păstrăm în continuare cultul
strămoşilor. Chiar dacă suntem creştini, trebuie să ducem un copil bolnav la vrăjitor, să aflăm de ce e bolnav
copilul, cine 1-a făcut să fie bolnav. Dacă a murit unul dintr-ai noştri, trebuie să organizăm o sărbătoare pentru
el, ca să-i readucem duhul şi să ne închinăm lui, pentru că duhul mortului locuieşte într-un şarpe. E obiceiul la
noi să luăm, la orice petrecere, 'Mancishane' (un mic vas cu bere), şi o bucată de carne pentru a le-o oferi
duhurilor morţilor." (Acest loc se află de obicei lângă peretele din spate al colibei zuluse). încercam să le explic
caracterul demonic al cultului strămoşilor si că, avându-L pe Isus, n-avem nevoie de aşa ceva. Iar ei îmi
explicau, în felul lor, că creştinismul pentru ei este ca şi cum ai turna apă peste foc. Flăcările se sting, dar jarul
rămâne. Acesta era motivul pentru care ţineau la vechea lor tradiţie care, după părerea lor, mergea la
rădăcina lucrurilor, încercarea mea de a le explica suficienţa credinţei în Isus era zadarnică.
         Intr-o zi m-am rugat cu seriozitate: „Doamne, fii astăzi cu mine când voi ţine slujba divină. Dă-mi
înţelepciune şi puterea Duhului Tău Sfânt. Dă-mi Cuvântul Tău şi autoritate, să-i pot convinge pe aceşti zuluşi
că Tu nu eşti numai Dumnezeul albilor, ci Fiul lui Dumnezeu, care a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer pentru
toţi oamenii". Mi-am elaborat apoi, cu mare grijă predica, începând cu Vechiul Testament, cu ceea ce au
proorocit profeţii despre Isus Hristos. Isaia, care a trăit cu şase sute de ani înainte de Mesia, a prezis naşterea
acestuia din fecioară. Le vorbeam zuluşilor despre modul în care s-au împlinit toate aceste făgăduinţe ale
Vechiului Testament şi cum, până la urmă, Domnul Isus a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi cum a
înviat, pentru ca noi să avem viaţă veşnică. „Nu e nevoie să ne închinăm lui Mohamed, la al cărui mormânt
putem merge, pentru că acolo îi zac oasele. Nu avem nevoie nici de Buddha. Şi acesta a murit, şi gata. Aceştia
sunt zei morţi. Isus însă e Dumnezeu viu. Mormântul Său a fost gol, pentru că Isus a înviat. El S-a înălţat la cer,
şi Lui l S-a dat toată puterea, atât în cer cât şi pe pământ. Oamenilor nu li s-a dat alt nume, prin care să fie
mântuiţi, decât cel al lui Isus. Pentru toţi oamenii, indiferent de culoarea pielii, există o singură cale: Isus
Hristos. El este Calea, Adevărul şi Viaţa. El nu se schimbă! Şi astăzi El a rămas acelaşi, ca acum 2000 de ani.
După cum oamenii veneau la El pe vremuri, tot aşa şi noi astăzi, putem veni la El."
          Abia îmi terminasem predica, şi iată că o femeie bătrână se apropie de mine întrebând:
„Mfundisi (pastore), ceea ce ne-ai spus acum e oare adevărat?"
       „Da," i-am răspuns.
       „Acest Isus, Dumnezeul albilor, trăieşte El într-adevăr? Să fie oare exact aşa cum ne-ai spus tu?"
       „Da!"
       „Poţi tu să stai de vorbă cu El?"
       „Bineînţeles. Şi tu poţi să vorbeşti cu El; noi îi spunem rugăciune. Oricine se poate ruga."
        „O", spuse ea, „ce mult mă bucur că am găsit un om care slujeşte unui Dumnezeu viu! Am o fiică majoră
complet nebună. Ai putea să-L rogi pe Dumnezeul tău s-o vindece?"
          Nu ştiam ce să-i spun. Ce prost am fost! Am crezut că i-am dat gata pe aceşti oameni, şi acum, iată-mă
pe mine însumi că nu mi-am lăsat deschisă nici o uşă de scăpare. Cum să ies din această încurcătură? Doar
nu puteam, pur şi simplu, să-L rog pe Dumnezeu, s-o vindece pe fată! Ce să fac, ce urma să se întâmple? în
faţa mea se afla o păgână primitivă. De ar fi fost măcar o persoană inteligentă, i-aş fi putut pune întrebarea:
„Eşti sigură mata, că Dumnezeu vrea să-ţi vindece fiica?" Sau: „Oare nu cumva e crucea pe care trebuie s-o
porţi?" Sau: „Să fi hotărât Dumnezeu s-o vindece chiar acum?" Biblia ne vorbeşte despre crucea pe care
trebuie s-o purtăm, despre voia lui Dumnezeu căreia trebuie să i ne supunem şi despre anumite vremuri
hotărâte de Dumnezeu. Dacă le-aş explica pe toate acestea unei simple păgâne, n-aş face decât s-o irit. Mă
aflam într-o situaţie fără ieşire şi nu ştiam ce să fac. Mă sileam să par liniştit şi să nu-mi trădez dezorientarea.
Până la urmă am întrebat-o pe femeie:
        „Unde ţi-este fiica? E aici?"
       „Nu. E acasă."
Aceasta a fost o uşurare pentru mine. Trebuia să câştig timp. Cu siguranţă că o să-mi vină ceva potrivit în
minte.
        „Unde stai?"
        „Nu prea departe. Un kilometru de aici."
        „Pot să te duc cu maşina până acolo?"
        „Jumătate de drum, da. Restul trebuie să mergem pe jos."
       „Bine. Aşteaptă puţin, să fac ordine aici, apoi te însoţesc."
        Pe drum îmi povestea că e văduvă. Bărbatul i-a murit acum patru ani. îi avea numai pe fiica aceasta şi
un fiu care lucra la Durban şi era însurat. Ajunşi la destinaţie, am aruncat o privire în colibă şi am exclamat:
„Vai, nu mi-ai povestit nici jumătate din ceea ce văd aici!"
       In mijlocul colibei vedeam o fată legată cu sârmă de braţe.
        Sârmele i-au tăiat răni adânci în carne, iar sângele curgea şiroi. Fata era plină de cicatrice şi răni. Unele
erau vindecate, altele erau încă deschise. Trăgea cu putere de sârme, şi acestea îi tăiau braţele. Vorbea, fără
întrerupere, în diferite limbi, în parte nici nu se putea înţelege despre care limbi era vorba.
         „De când e legată?", am întrebat-o pe mamă.
         „Sunt trei săptămâni de când tot vorbeşte, zi şi noapte. Nu mănâncă şi nu doarme, l-aducem mâncarea,
dar ea aruncă farfuria în perete".
           „Dar de ce nu o legaţi cu ceva moale, de ce tocmai cu sârma asta groaznică?"
            „Le-am încercat pe toate. Rupe funiile cele mai groase. Dacă scapă, aleargă peste tot şi n-o mai
putem prinde. Pătrunde în grădinile şi semănăturile vecinilor şi smulge varza, porumbul şi toate legumele
afară. Pustieşte împrejurimea. Oamenii se tem de ea, iar unii bărbaţi pun mâna pe pari, o bat sau asmut câinii
la ea. Uneori fuge în munţi şi nu se mai întoarce".
           Femeia s-a uitat la mine şi cu lacrimi în ochi m-a întrebat: „Poţi să-ţi închipui ce înseamnă pentru o
mamă să aibă un asemenea copil"?
          Apoi îşi continuă povestea: „Fiica mea îşi rupe şi hainele de pe ea şi umblă goală. E periculoasă. Este
un om pe aici cu o mare cicatrice de la una din muşcăturile ei. Dacă muşcă pe cineva, nu-i dă drumul, până nu
vine altcineva în ajutor. Odată s-a repezit într-o şcoală şi copiii au sărit pe ferestre de spaimă, fugind de ea.
Comitetul şcolar mi-a transmis că trebuie să fac ceva pentru a preîntâmpina asemenea întâmplări. Ia priveşte
în grajdul meu. Nu am am nici o vacă, nici o capră şi nici o oaie. Toate animalele le-am sacrificat pe rând
duhurilor. Vacile pe care nu le-am tăiat le-am vândut ca să-l plătesc
pe vrăjitor. Acum sunt săracă de tot şi nu mai am bani. Am ajuns la capătul puterilor". Şi-a încheiat relatarea
plângând: „Ştii, uneori am luat cuţitul şi am vrut să-i tai beregata sau să-mi pun capăt propriei vieţi. Dar ceva
parcă mă tot reţinea. Ce urma să păţească fiica mea? Nimeni nu s-ar fi îngrijit de ea. Şi acum, iată, sunt atât
de bucuroasă că am întâlnit un om care slujeşte unui Dumnezeu viu. Poate, poate, mai e vreo speranţă!"
        După ce femeia mi-a spus toate acestea, aveam senzaţia că mi se opreşte inima, îmi venea să strig: „O,
Doamne, Tu eşti acelaşi Dumnezeu ca înainte. Nu poţi să intervii?" Atunci am plecat la unii din colaboratorii
mei, să le povestesc întâm¬plarea. 1-am întrebat dacă n-ar vrea să se roage cu mine pentru această fată.
Apoi am alergat la ferma părinţilor mei să cer o cameră în care s-o găzduim în timp ce ne vom ruga pentru ea.
Părinţii mei fiind de acord, am dus-o, împreună cu câţiva oameni acolo şi am instalat-o într-o cameră. Toată
împrejurimea, întregul trib, au aflat ce se petrecea. Spuneam oamenilor mei: „lată că ne-am rugat ani în şir
pentru o trezire şi nu s-a întâmplat nimic. Poate avem acum chibritul cu care să aprindem focul. Dacă fata se
vindecă, ar putea începe trezirea pentru că întregul trib cunoaşte fata: căpetenia, copiii, tinerii şi bătrânii.
Imaginaţi-vă, ce izbândă pentru Domnul Isus, dacă fata s-ar vindeca! Zuluşii ar recunoaşte că Isus este
singurul Dumnezeu adevărat!"
     Dar abia am instalat-o pe bolnavă în camera aceea frumos aranjată, că a şi început să distrugă scaunele,
să răstoarne masa. Până la urmă a trebuit să îndepărtăm tot mobilierul din cameră. Am lăsat doar patul. Dar
fata a încercat să smulgă arcurile, astfel că a trebuit să îndepărtăm şi patul. I-am lăsat doar o „icansi"
(rogojină) şi o pătură. Următorul ei obiectiv a fost distrugerea tocurilor de ferestre, spargerea geamurilor.
După câteva ore, camera arăta ca o cocină de porci, în care s-ar fi aflat nu unul, ci o grămadă de porci. Iar noi
ne rugaserăm zi şi noapte, timp de trei săptămâni, fără succes. Mă aflam la capătul puterilor şi în pragul unei
crize nervoase.
     Fata nu înceta să-şi cânte cântecele satanice. Cineva m-a sfătuit să invoc sângele lui Isus. Diavolul s-ar
teme de acesta şi ar ieşi din ea. Am făcut-o şi pe asta, tot fără succes. Dimpotrivă, fata începu să hulească
sângele. Neîntrerupt se auzeau acele groaznice cântece de hulă la adresa sângelui şi a morţii Domnului Isus,
într-un fel cum numai diavolul o poate face. în tot acest timp, fata şedea pe jumătate sau complet goală în
excrementele ei. Cu picioarele goale lovea podeaua ca şi cum ar fi lovit cineva cu ciocanul ca să distrugă. Şi
toate acestea, ore în şir. Zgomotul şi cântecele de hulă se auzeau până departe în împrejurimi.
      Nu mai înţelegeam nimic. Am făcut tot ce ne învaţă Biblia, dar ceea ce făceam nu funcţiona. Practica se
deosebea de teorie. Mă simţeam precum acei oameni înţelepţi ai lumii, cărora le zicem „evoluţionist!" şi care
afirmă că nu există Creator, nici Dumnezeu, ci, cu milioane sau miliarde de ani în urmă, noi am fi fost peşti, iar
acestor peşti le-ar fi crescut picioare, apoi din ei s-ar fi dezvoltat nu numai broasca, ci şi maimuţa. Aceasta şi-
ar fi pierdut, într-un mod oarecare coada şi astfel s-ar fi dezvoltat rasa umană. Reprezentanţii acestei doctrine
ştiu să explice totul foarte exact, ba pot indica până şi intervalele de timp ale etapelor evoluţiei. Ciudat însă, că
mereu apare câte o „missing link" (o verigă care lipseşte). Cu ani în urmă s-a aflat că un anume profesor
Smith a descoperit un peşte, numit Coelacanth, pe care-l credea a fi veriga intermediară ce lipsea. Spre
marea sa dezolare, însă, aceasta nu s-a adeverit.
   Intr-o situaţie similară mă simţeam şi eu acum. Teoria corespundea, dar practica, nu. Ce trebuia să fac? Să
mă fi întors la mamă şi să-i spun că fiica ei nu a fost vindecată? Toţi oamenii din jur ştiau că noi, creştinii, ne
rugam pentru fata asta. Toţi auziseră apelul meu în predică: „Nu mergeţi la vrăjitori, nu sacrificaţi boi şi capre
pentru idoli. Isus e soluţia la orice problemă. Veniţi la El!" Acum, ei aşteptau să vadă ce se va întâmpla. Şi iată
că noi, creştinii, am eşuat. Ne-am rugat din toate puterile:
„O, Doamne, nu e vorba de noi, ci de Numele Tău. Oamenii nu vor spune că noi am eşuat, ci că Isusul nostru
a eşuat." Dar cerul parcă era închis. N-am primit nici un răspuns la rugăciunile noastre. Până la urmă am
renunţat cu toţii, şi a trebuit să ducem fata înapoi.
      In ceea ce mă privea, m-am rugat Domnului: „O, Doamne, te rog trimite-mă altundeva. Nu mai pot sta în
faţa acestor oameni ca să le predic. Trebuie să fiu cinstit cu ei. Nu pot să predic ceva ce nu funcţionează în
practică. Trebuie să fiu cinstit şi faţă de mine însumi. O inimă şi o conştiinţă am şi eu!" La urma urmelor, nu mă
puteam duce la aceşti oameni să le explic că nu există Dumnezeu şi că religia albilor nu e bună de nimic. Cel
mai bine era să ne fi mutat într-o altă localitate. Şi îmi promiteam că nu voi mai predica atât de prosteşte, încât
să ajung din nou într-o situaţie atât de dificilă.
     
         După întâmplarea aceea eu nu am mai fost în stare să cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi că
tot ce stă scris în ea este adevărat. Poate o parte a Bibliei era exactă, iar o altă parte nu. Respingeam tot ce
nu era compatibil cu experienţa şi cu gândirea mea. Eram un nebun ce şedea pe un tron şi hotăra ce era
adevărat şi ce nu era adevărat. Ziceam aşa: „Asta e valabil şi pentru astăzi, iar celelalte numai pentru vremea
de
acum 2000 de ani. Lucrurile s-au schimbat. Nu ne putem aştepta ca tot ce stă scris în Biblie să fie adevărat."
        Mulţi ani la rând am predicat Evanghelia şi uneori s-a întâmplat ca, la o singură slujbă, sute de oameni
să vină în faţă, pentru a-L primi pe Domnul Isus. De obicei făceam cu ei o rugăciune de pocăinţă şi îi lăsam
apoi să plece acasă, îi cunoşteam pe toţi aceşti tineri şi ştiam şi soiul de cărţi pe care le citeau acasă. Ştiam că
unii din ei aveau chiar şi reviste pornografice, cu toate că-L primiseră pe Domnul Isus! Cunoşteam tineri care
nu puteau trece pe lângă o vitrină fără să nu privească pozele cu fete goale expuse acolo, ba''le şi cumpărau,
ţinându-le acasă ascunse de privirea părinţilor. Şi toţi aceştia îl „primiseră" pe Domnul Isus! La „Fântâna lui
lacov", Isus îi spusese samaritencei: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa
pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete" (loan 4, 13-14). „Exclus!" îmi ziceam în cugetul meu. „Aceasta nu
poate fi adevărat! Există în lume oameni mai însetaţi decât creştinii?" Unii creştini tânjeau de-a dreptul după
satisfacerea setei lor, fie şi prin groaznice păcate. Şi dacă nu pot păcătui în public, o fac în taină. Veniseră şi
ei o dată la Isus să bea, dar au rămas în continuare însetaţi. Unii poftesc după ţigări, unii după alcool, iar unii
după satisfacţii sexuale sau de altă natură prea lumească. Copiii îşi întreabă părinţii de ce n-ar avea voie şi ei
să frecventeze cinematografele sau sălile de dans, de ce să nu guste şi ei viaţa ca alţii?! Părinţilor le vine greu
să-şi educe copiii creştineşte, cu toate că sunt creştini.
         Isus trebuie să fi făcut pe undeva o greşeală. Sau poate au greşit autorii Noului Testament, loan,
probabil că nu a notat exact ce spusese Isus. Expe¬rienţa mea demonstra că lucrurile stăteau invers. Tinerii,
de pildă, veniseră la mine şi eu m-am rugat cu ei, iar ei L-au primit pe Domnul Isus. Dar au rămas întinaţi.
Priviţi-i numai cum se îmbracă! Exact ca şi cei din lume. Cu toate că Biblia ne învaţă: „Nu iubiţi lumea, nici
lucrurile din lume" (l loan 2, 15). Dacă priveşti pe un creştin alături de un om lumesc în oraş, adesea nu vezi
nici o deosebire. Dar Biblia spune: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia" (Romani 12, 2). Erau în Biblie
multe versete al căror adevăr îl contestam, pentru că nu puteam crede ce era scris acolo. Am crezut numai
ceea ce trăiam, vedeam şi auzeam.
        Au mai trecut încă şase ani până am ajuns în sfârşit, după doisprezece ani de slujire prin predică, la
Mapumulo. Mă tot gândeam şi îmi aduceam aminte de modul în care Dumnezeu mă chemase cândva să
vestesc Evanghelia. N-am spus eu oare atunci Domnului: „Doamne, dacă eu devin un predicator al
Evangheliei, atunci nu mă voi juca de-a biserica?" Şi-acum, întrebându-mă: „Erlo, ce ai făcut în ultimii
doisprezece ani?" trebuia să mărturisesc că tot timpul m-am jucat. Am predicat doisprezece ani, şi nu puteam
numi nici doisprezece creştini care să trăiască după exigenţele Bibliei.
       Imi aminteam de cuvântul apostolului Pavel în 2 Timotei 3, 1-5: „în zilele din urmă vor veni vremuri grele.
Vor exista oameni doar cu o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia".
     „Unde sunt oamenii care au această putere, la care se referă Biblia? Eu nu am această putere. Nu mai pot
continua aşa!" îi vedeam pe ceilalţi cum parcă îşi gustau viaţa. „Ei câştigă bani, iar eu sunt un misionar sărac
şi predic ceva ce se deosebeşte de la teorie la practică".
        Mi-am adunat biserica zulusă şi mi-am declarat falimentul: „Sunt un om sfârşit, nu mai pot continua".
Posibil ca problema mea să fi constat în faptul că recurgeam la idei teologice şi că încercam să înlătur anumite
lucruri prin explicaţii. Posibil ca aceşti oameni să fi fost prea inculţi, prea primitivi. Dacă ar fi învăţat mai multe,
poate ar fi fost în stare să cuprindă mai bine adevărul! Numai că, se afla acolo în Biblie un cuvânt de care mi-
am adus deodată aminte, într-o zi, Domnul Isus a luat un copil şi l-a aşezat în mijloc spunând: „Cine nu va primi
împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea" (Luca 18, 17). Orice creştin, orice
pastor şi orice preot să ia aminte la acest lucru. Isus spune în Matei 18, 3: „Dacă nu vă veţi întoarce la
Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor". Domnul,
fireşte, nu cere unui matur să devină infantil, ci să devină „ca şi copiii", adică încrezător ca un copil. E totuşi o
deosebire!
        Acest cuvânt din gura Iui Isus m-a determinat să renunţ la întreaga, presupusa mea înţelepciune şi să
recitesc Biblia cu încredere de copil. Apoi i-am întrebat pe aceşti zuluşi, dacă ar fi de acord să vină de două ori
pe zi la ora biblică, dimineaţa la şapte şi seara la cinci.
     
 „Ne vom apleca asupra Bibliei şi nu vom îndepărta nimic din ea, nici nu ne vom justifica, ci vom accepta
Cuvântul aşa cum stă scris. Dacă Dum¬nezeu este într-adevăr Dumnezeul Bibliei şi Cuvântul său coincide cu
adevărul, atunci haideţi să încercăm şi să ne convingem că aşa este. Isus a spus că n-a venit să judece
lumea, ci Cuvântul pe care L-a rostit va judeca lumea. Să începem deci să ne examinăm! Nu vom mai zice că
anumite lucruri nu mai sunt valabile pentru noi, cei de azi, că acestea ar fi fost scrise pentru oamenii de acum
două mii de ani. Să acceptăm totul aşa cum stă scris!"
      Toţi au fost de acord cu propunerea mea.