DYNAMIS - PUTEREA DUHULUI SFÂNT
         
      Era pe la sfârşitul anului 1966 când am început studierea Bibliei la Mapumulo. Ne hotărâserăm
să nu mai scoatem câte un verset de ici şi unul de colo, precum copiii care întâi aleg stafidele din
cozonac. Pe copii îi mai poţi înţelege, dar când adulţii se comportă aşa, înseamnă că sunt puerili. Unii
oamenii îşi au versetele lor preferate pe care le citează mereu. O anumită orientare spirituală îşi
clădeşte doctina pe cuvântul: „Dumnezeu este dragoste". Şi pentru că Dumnezeu este un
Dum¬nezeu al dragostei, nu poate exista iadul. Astfel îşi face apariţia o erezie, o sectă. Noi ne-am zis:
„Aşa nu vrem să procedăm! Vom lua o carte a Bibliei, vom începe cu primul verset şi vom aprofunda
întregul text, până la ultimul verset. Vom avea astfel întreaga panoramă şi nu numai un fragment."
       Zuluşii au o legendă care se potrivea cu situaţia noastră. Trei orbi vroiau să ştie cum arată un
elefant. Cineva i-a dus într-o grădină zoologică. Fiecare din ei a putut pipăi un elefant. Primul orb s-a
oprit în dreptul piciorului posterior al elefantului. Punând mâna pe acest picior mare a întrebat: „Deci
aşa arată un elefant?" Al doilea a înaintat câţiva paşi şi a pipăit burta imensă a elefantului, (16)
excla¬mând: „Ăsta-i, prin urmare, un elefant?" Al treilea orb stătea în faţa trompei şi o pipăia de sus
până jos. Toţi trei erau încântaţi că au trăit-o şi pe asta şi au „văzut" un elefant. Emoţionaţi, au plecat
acasă, unde au fost întrebaţi dacă ştiu acum cum arată un elefant. Primul a răspuns: „Da, un elefant
este ca trunchiul gros al unui copac". Al doilea a exclamat: „Ce tot spui acolo? Eu l-am pipăit exact cu
mâna mea, pe mine nu mă duci! Un elefant este ca şi un balon enorm." Al treilea s-a amestecat şi el
în vorbă contrazicând: „...De parcă nici n-aţi fi fost acolo! Eu am pipăit animalul cu propriile mele
mâini. Elefantul e ca un furtun mare!" Până la urmă s-au certat „ca orbii", căci fiecare 1-a „văzut" pe
elefant, dar dificultatea răspunsului la întrebarea cum arată un elefant, consta în aceea că, fiecare
pipăise numai câte o parte a animalului.
       Aceasta a fost o pildă, iar noi nu voiam să facem precum cei trei orbi, deşi există, bineînţeles şi
creştini orbi pentru multe lucruri biblice. Astăzi nu mai ştiu exact de ce am început tocmai cu cartea
Faptele apostolilor. Am avut întotdeauna o preferinţă deosebită pentru primii creştini şi nici unul din
noi nu putea citi relatările despre biserica primară fără să nu fie impresionat de ele. Astfel că, iată-ne
la primul capitol, primul verset al acestei cărţi! Şi Domnul ne-a cucerit inimile de la bun început.
     Cartea Faptele apostolilor începe cu propoziţia: „Teofile, în cea dintâi carte a mea am vorbit
despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni". Luca a scris despre tot ce a început Isus
să facă, iar Faptele apostolilor e continuarea a ceea ce a făcut Isus. Pe când trăia Domnul Isus în
această lume, El a făcut doar începutul. Lucrarea Sa nu s-a terminat odată cu moartea Sa. El spuse
ucenicilor: „Am venit să arunc un foc pe pământ. Şi cât aş vrea să fie aprins chiar acum! Dar întâi am
un botez cu care trebuie să fiu botezat". (Luca 12, 49-50). N-a fost botezul în apă, ci botezul suferinţei
şi al morţii Sale pe cruce. Domnul Isus nu putea aprinde focul Duhului Sfânt înainte de a fi fost
victorios în lupta din Ghetsimani. Aici a curs sudoarea Sa şi a picurat ca sângele pe pământ. După
moartea Sa pe cruce, după învierea şi înălţarea Sa la cer, El a putut, în sfârşit, să înfăp¬tuiască
scopul venirii Sale. Acum, el putea continua lucrarea în toată plenitudinea puterii Sale, şezând la
dreapta Tatălui. Venise, în sfârşit, momentul aprinderii focului, în Faptele apostolilor îl putem vedea la
lucru pe Domnul Isus, prin ucenicii Săi, cu puterea Celui înviat şi cu atotputernicia Sa. Pe vremea
aceea, oamenii cleveteau: „Ăştia sunt beţi". Alţii batjocoreau sau se înspăimântau. Petru le-a răspuns
tuturor: „Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi.
Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul loel: în zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din
Duhul Meu peste orice făptură; feciorii şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi
bătrânii voştri vor visa visuri".
     După ce am citit textul, ne-am zis: „Noi suntem mai aproape de zilele de pe urmă decât oa.nenii
de acum 2000 de ani. Dacă proorocia aceasta a fost valabilă pentru ei, ea trebuie să fie cu atât mai
valabilă pentru noi, cei de azi". Şi pentru a-ţi da seama că azi trăim în acelaşi segment temporar ca şi
biserica primară, şi că abia ne apropiem de sfârşitul acestei epoci când Domnul Isus vine iarăşi după
mireasa Lui, nu este nevoie de o mare cunoaştere. Exprimat în termeni spirituali, putem spune că
trăim în aceeaşi „săptămână". Căci Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Pentru El, o mie de ani sunt ca
o zi, iar o zi este ca o mie de ani". Astfel că, momentul de acum două mii de ani este ca si „alaltăieri",
iar noi, nici n-am ajuns la mijlocul săptămânii. Nu încape nici o îndoială: ceea ce era valabil pentru
comunitatea primară este valabil şi pentru noi.
       Cu cât înaintam mai mult în studierea textului, cu atât erau mai atinse inimile noastre. Citeam că
Domnul Isus a poruncit ucenicilor săi să nu plece din Ierusalim înainte să fi fost botezaţi cu botezul
despre care vorbise loan Botezătorul. Astăzi se discută mult despre botez. Unii spun că botezul
trebuie să aibă loc într-un mod determinat, alţii se opun, iar alţii stabilesc un anume timp pentru botez,
îmi amintesc de o mare adunare în aer liber, cam prin 1952 în Pretoria, când Dr. Edwin Orr a făcut
ceva neobişnuit. A invitat pe un preot reformat şi un pastor baptist în faţă şi le-a pus întrebarea:
„Care din voi foloseşte mai multă apă la botez?" „Vai de mine", mă gândeam eu, „cum poate un
asemenea om să pună o astfel de întrebare? N-ar fi trebuit să spună aşa ceva!" Dar Dr. Orr le-a
explicat celor doi: „Vedeţi, nu are nici o importanţă dacă folosiţi multă sau puţină apă. Căci de fiecare
dată când botezaţi, limba oamenilor rămâne tot uscată". Oare înţelegem noi acest limbaj? Botezul în
apă nu schimbă limba. Indiferent de ceea ce se crede că determină botezul în apă, atât copiii
botezaţi, cât şi adulţii botezaţi, vorbesc lucruri care n-ar trebui rostite niciodată de un creştin. Botezul
de foc cu Duhul Sfânt însă, despre care vorbeşte cartea Faptele apostolilor, înseamnă mult mai mult.
      Domnul Isus spune despre loan Botezătorul că este cel mai mare om care s-a născut din femeie.
Există un Moise, un Avraam, un Ilie. Cu toţii au fost
mari oameni ai lui Dumnezeu. Dar Domnul Isus spune că nici unul din ei nu e mai mare decât loan
Botezătorul, în ce constă măreţia lui loan? Nu ştim să fi făcut vreo minune. N-am auzit de vreun orb pe
care să-1 fi vindecat, nici de vreun olog pe care să-1 fi făcut să umble. Domnul Isus, ştiind îndoielile
noastre, spune în acelaşi loc: „Adevărat vă spun". Cu toate că a fost apreciat de Isus ca fiind cel mai
mare, loan Botezătorul a putut să spună: „Cel ce vine după mine este mai mare decât mine, iar eu nu
sunt vrednic să-1 dezleg cureaua încălţămintei. Eu vă botez cu apă; dar Cel ce vine după mine este
mai puternic decât mine şi vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc."
        Noi ştim ce înseamnă „focul". Dacă punem un fier negru în foc, în curând culoarea neagră va
dispărea. Fierul va deveni roşu incandescent şi până la urmă, alb. Focul pătrunde fierul în întregime.
Tot aşa, când cineva e botezat cu Duhul Sfânt, focul Duhului Sfânt va pătrunde întreaga sa fiinţă,
inclusiv limba.
      După cum am mai amintit, Domnul Isus a poruncit ucenicilor Săi să rămână la Ierusalim, să
aştepte împlinirea făgăduinţei Tatălui, ca să fie botezaţi cu Duhul Sfânt. Astfel, ei vor primi puterea să-
L mărturisească pe Isus. Domnul Isus a trebuit să le poruncească aceasta, dintr-un motiv bine
întemeiat, căci dacă nu le-ar fi poruncit, ei poate ar fi fugit. Aşa suntem noi, oamenii. Puşi într-o
situaţie
dificilă, mai bine fugim de ea. Dacă o femeie are un bărbat care n-o înţelege, sau nu face ceea ce
vrea ea, ar dori mai bine să-l părăsească. Tot aşa stau lucrurile cu copiii ai căror părinţi sunt, după
părerea lor, prea aspri. Adesea părăsesc casa părintească. Unii creştini se mută de la o biserică la
alta, pentru că nu reuşesc să se integreze într-una din ele. Unor asemenea oameni le spun de obicei:
„Dacă nu vă învredniciţi unde vă aflaţi, nu veţi reuşi nici în altă parte."
      Zuluşii spun: „Dacă pui un cartof putred într-un sac cu cartofi buni, cartoful acela nu devine mai
bun, ci invers, toţi cartofii buni devin putrezi." Dacă nu avem succes în locul în care ne aşează
Dumnezeu, nu vom fi o binecuvântare în nici un alt loc. De aceea este bine să rezistăm până
Dumnezeu însuşi ne indică altceva. Oare nu era Ierusalimul pentru ucenici locul cel mai periculos? N-
a fost răstignit aici chiar Domnul şi învăţătorul lor? Stăteau ascunşi după uşi zăvorâte de frică ca nu
cumva să fie omorâţi şi ei. Putem înţelege că Ierusalimul era pentru ucenici cel mai primejdios loc de
pe pământ. Şi totuşi, Isus le-a poruncit: „Staţi aici până veţi primi Duhul Sfânt". Citim despre reacţia
ucenicilor în faţa acestei porunci. Ei L-au întrebat pe Isus: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să
aşezi din nou împărăţia lui Israel?" Să se fi împlint oare vremea acestei prorocii? Răspunsul Domnului
i-a lovit ca o palmă pe obraz: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile..., ci voi veţi primi o putere,
când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi..." Este posibil ca unii să stea la picioarele lui Isus şi, în timp
ce Domnul le vorbeşte, gândurile lor să fie preocupate de alte probleme. Ce folos că ne preocupă
proorocia dacă nu avem puterea Duhului Sfânt pentru a ne supune Cuvântului lui Dumnezeu şi a
face ce ne cere Domnul Isus!

Niciodată nu s-a vorbit mai mult de Duhul Sfânt decât astăzi, în întreaga lume se vorbeşte despre El.
Din păcate însă, niciodată oamenii nu au fost mai neştiutori în privinţa Duhului Sfânt decât tocmai
acum. Am ţinut odată un ciclu de conferinţe despre trezire, în Olanda. Unul dintre predicatori s-a
ridicat în picioare şi a recunoscut: „Până acum n-am ştiut ce este trezirea. Credeam că trezirea are
ceva de-a face cu gălăgia, cu zgomotul".
         Unii oameni au părerea eronată că cei plini de duh se comportă ca nişte turmentaţi. Vorbesc
din experienţă şi pot să confirm că atunci când lucrează Duhul lui Dumnezeu în viaţa unui om sau a
unei biserici, se instalează cele mai silenţioase momente.
    Doi creştini au ajuns odată să se certe. Primul din ei a spus:
„Noi suntem mai penticostali decât voi!" Al doilea a replicat:
„Nicidecum. Comunitatea noastră este aceea care este mai penticostală!"
„Cum poţi dovedi acest lucru?"
„Dovedesc prin aceea că noi strigăm mult mai puternic «aleluia» decât voi!"
      Mi s-a povestit că această ceartă nu e nicide¬cum un basm, ci o întâmplare reală, în Olanda am
întâlnit un om care gândea la fel. Nu trebuie să confundăm lucrarea Duhului Sfânt cu exaltarea.
      Domnul Isus vorbeşte despre o anumită trăsă¬tură care apare în viaţa unui om, când Duhul
Sfânt vine asupra lui: „Voi veţi primi o putere!" (Fapt. Ap. l, 8). Prin urmare, dacă există un semn, să
fim atenţi la semnul de care Domnul Isus a vorbit. Puterea înseamnă, în limba greacă, „dynamis". Eu
mă gândesc aici la dinamită, în dinamită zace multă forţă, motiv pentru care ea nu este folosită în
nisip moale, ci la sfărâmarea celor mai dure stânci. Puterea Duhului Sfânt se manifestă acolo unde
terenul este tare ca granitul; acolo Duhul Sfânt este cel mai activ. Isus le-a spus ucenicilor: „Voi veţi
primi o putere!"
     Dacă se vorbeşte despre această putere, oamenii se gândesc întâi la vindecarea bolnavilor,
uitând că vindecarea sufletului este mult mai importantă decât vindecarea trupului. A fi eliberat de
păcat este de o mie de ori mai preţios decât a fi vindecat de o boală. Evenimentul spiritual se află pe
locul întâi. Nu e permis să desprindem textul din context, altminteri se falsifică sensul. Să reţinem
Cuvântul lui Isus: „Veţi primi puterea Duhului Sfânt şi veţi fi martorii Mei."
      Ce este un martor? Noi spunem că un martor este un om care depune mărturie despre ceea ce
a văzut şi a auzit. Pentru această semnificaţie, în limba greacă găsim termenul „martyr". Acelaşi
cuvânt îl avem şi în limba română. Martirul este un om dispus să moară pentru credinţa sa. Isus, prin
urmare, a spus că dacă veţi primi puterea Duhului Sfânt, veţi avea puterea să fiţi martiri. Ciudat! Noi
am spune: „Vom avea puterea să iubim". Dar puterea „de a muri"? Noi nu trăim în ţări unde suntem
prigoniţi şi ucişi pentru credinţa noastră. Şi totuşi, putem fi şi noi martiri, în epistola către Evrei (12, 4)
citim: „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului". Ce înseamnă aceasta?
Aceasta înseamnă pur şi simplu: „Mai bine aş muri decât să mint, mai bine vreau să mor decât să
preacurvesc cu soţia altuia! Mai bine să mor decât să fur, sau să fiu făţarnic. Mai bine aş muri decât
să fiu infidel faţă de Domnul Isus, sau să păcătuiesc, lată puterea de a fi martir pentru Domnul Isus!
      Petru L-a tăgăduit pe Domnul. Dar după ce a primit puterea Duhului Sfânt, el a devenit un martor
credincios al Domnului său, ca până la urmă, să fie crucificat ca martir, înainte de execuţie, el i-a
implorat pe călăi: „Nu sunt vrednic să mor ca Domnul şi învăţătorul meu, de aceea, răstigniţi-mă cu
capul în jos!" Prin puterea Duhului Sfânt, el a putut să moară pentru Isus. El a murit pentru adevăr.
      Apostolul Pavel spune: „Eu mor în fiecare zi" (l Cor. 15.31) Ce vrea să spună? Cum putem noi
muri zilnic? Domnul Isus a murit, aşa-zis, deja în grădina Ghetsimani, înainte să fi suportat moartea
fizică pe cruce. Acolo, sudoarea i-a curs precum sângele şi a ajuns într-un chin ca de moarte, până
ce în sfârşit a putut spune Tatălui Său: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!" El a murit întâi faţă de
Sine însuşi. Oricine se roagă aşa, nu-şi mai caută propria sa parte, ci se smereşte înaintea lui
Dumnezeu, tăgăduindu-se pe sine însuşi. Dar aşa ceva este deosebit de greu şi poate fi înfăptuit
numai cu puterea Duhului Sfânt.
      Privind la apostoli, vedem această putere a Duhului Sfânt prezentă în viaţa lor.

     Faptele Apostolilor ne relatează despre Petru şi loan, pe când se duceau la templu să se închine,
înaintea porţii templului şedea un olog. Petru i-a spus: „Uită-te la noi. Argint şi aur n-am, dar ce am îţi
dau: în numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!" Ologul s-a ridicat în picioare şi a
început să umble. Examinăm cu luare-aminte cuvintele lui Petru. El nu a spus: „îţi dau ce avem noi!",
ci „îţi dau ce am eu", loan nu avea darul vindecării bolnavilor, în întreg Noul Testament nu citim nici
măcar despre un singur miracol de vindecare făcut de apostolul loan, şi totuşi el primise, ca şi Petru,
puterea Duhului Sfânt. Cei doi aveau daruri diferite. Uitându-ne la loan şi între-bându-ne ce dar
special a primit el, constatăm modul lui deosebit de a predica, de a instrui bisericile în spiritul iubirii
aproapelui, de a învăţa părtăşia şi unitatea de opinie. loan primise puterea Duhului Sfânt într-o aşa
măsură, încât putea să mărturisească în prima sa epistolă (3, 6-8): „Oricine rămâne în El, nu
păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Cine păcătuieşte, este de la
diavolul", lată după ce se cunoaşte un credincios născut din nou. loan merge până acolo încât afirmă:
Nu este greu să ştii dacă cineva este sau nu născut din nou. Dacă cineva păcătuieşte, el este de la
diavolul. Dacă este într-adevăr născut din nou, el nu păcătuieşte. Iată un cuvânt deosebit de dur,
care nu poate fi priceput de către teologi. Este bine că loan şi primii creştini nu mai trăiesc. Altfel,
poate, am fi declanşat o revoltă împotriva lor.
       E clar acum de ce loan Botezătorul a fost decapitat: pentru că a pus adevărul. Ce s-ar
în¬tâmpla, dacă astăzi, în biserica noastră, s-ar predica aşa cum citim că a predicat loan, în
Evanghelia după Matei, capitolul al treilea?
       Apostolul loan a fost atât de plin de Duhul Sfânt, că nu putea înţelege cum un creştin născut din
nou mai poate minţi. Ei nu-şi putea imagina că un om născut din nou prin Duhul Sfânt mai poate fi
prieten cu această lume. El nu pricepea cum un asemenea om nu avea capacitatea să învingă
păcatul din viaţa sa. Pentru a te opune păcatului şi pentru a trăi dintr-o victorie într-alta, este nevoie
de o mai mare putere decât puterea de a vindeca bolnavi. Noi, cei de azi, suntem prea superficiali în
aprecierile noastre. Dacă vorbeşte cineva în limbi străine, se spune: „E plin de Duh Sfânt". Dar s-ar
putea ca respectivul încă să mai mintă sau să preacurvească. Ce deosebire faţă de ceea ce ne
învaţă Biblia, dacă avem urechi de auzit!