TRĂSĂTURI ALE BISERICII PRIMARE


    Cu cât studiam Faptele apostolilor mai te¬meinic, cu atât mai mult avansa zdrobirea noastră lăuntrică.
Citeam pasajul unde Petru, loan, lacov şi Filip s-au adunat „în odaia de sus" pentru rugă¬ciune. Chiar şi
femeile erau acolo, şi fraţii Domnului şi mama sa, Măria. Se relatează că toţi erau uniţi în rugăciune, într-o
unitate deplină cu toat£ că Duhul Sfânt încă nu se revărsase peste ei. Moartea pe cruce, învierea şi
evenimentele de până la înălţarea lui Isus, au fost suficiente pentru a-i reuni pe aceşti oameni în
rugăciune. Unitatea creştinilor, de la bun început, mie mi se pare a fi cea mai mare minune! în mod
obişnuit, creştinii, oriunde se întâlnesc, se ceartă, vorbesc de rău pe alţii şi se ucid reciproc prin cuvinte,
în cazul primilor creştini însă, moartea Lui Isus şi învierea Sa i-a reunit atât de trainic în rugăciune, că se
putea spune: „au fost o inimă şi un suflet." Ce înseamnă crucea Iui Isus pentru noi, cei de astăzi?
     Curând după aceea, îi găsim pe aceşti oameni în ziua Cincizecimii, unde s-au pocăit 3 000 de suflete.
Când Duhul Sfânt a coborât pe pământ ca Mângâietor, (în limba greacă paracletos), a făcut exact ceea ce
îi exprimă numele şi, până azi El ne stă alături, umăr la umăr, vorbeşte aceeaşi limbă ca şi noi. Aşa s-a
întâmplat la primele Rusalii. Fiecare a putut înţelege predica lui Petru în limba proprie. Dar noi, deşi vorbim
aceeaşi limbă, ne mişcăm pe unde diferite. Există limbajul teologilor, limbajul studenţilor, limbajul
politicienilor, învăţăm limbi străine şi uneori nu înţelegem bine nici limba noastră. Dar dacă Sfântul Duh îşi
face lucrarea, El

vorbeşte cu fiecare în limba pe care o înţelege. Atunci nu mai are nici o importanţă dacă cineva este cu
studii sau fără studii, dacă face parte dintr-o rasă sau alta. Duhul Sfânt poate să comunice chiar şi cu un
copil mic. Aceasta s-a petrecut de Rusalii! De aceea este bine să nu citim Cuvântul Lui Dumnezeu
superficial, ci să-L ascultăm cu luare-a-minte şi să-L transmitem nealterat mai departe.
      La o adunare creştină l-am auzit odată pe un cunoscut predicator exclamând: „Si acum să ne rugăm
ca de Rusalii, când se predica în alte limbi!" întreaga adunare a început să vorbească în limbi. Pe stradă
treceau oameni de diferite naţionalităţi, dar nici unul nu înţelegea ceva din ceea ce se vorbea. La primele
Rusalii era cu totul altfel. Fiecare putea să înţeleagă propria sa limbă, în ceea ce mă priveşte, eu nu
resping darul vorbirii în limbi, dar ea trebuie să fie o lucrare a Duhului Sfânt. Din acest motiv, apostolul
Pavel scrie colaboratorului său Timotei, să împartă drept Cuvântul adevărului, adică să distingă ceea ce
trebuie deosebit şi să lege corect ceea ce trebuie să fie reunit. Când cei 3 000 de oameni, de Rusalii, au
fost pătrunşi până în inima lor de Vestea cea Bună, ei s-au pocăit. Consecinţa o putem citi în Faptele
apostolilor 2, 42: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în
rugăciuni." Erau zilnic împreună în unitate de cuget şi de spirit, erau o inimă şi un suflet. Ce minune este
aceasta! Mii de oameni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, cu siguranţă şi adolescenţi şi copii, erau adunaţi
laolaltă. Ei nu aparţineau doar unei organizaţii bisericeşti, cum este cazul la noi. Există creştini care
declară: „Ce bucuros sunt că nu trebuie să convieţuiesc cu persoana cutare din adunarea noastră! Mă
enervează! Ce bine că, după predică, putem pleca acasă, să nu mai am de-a face cu ea!" Creştinii din
biserica primară trăiau zi de zi într-o strânsă părtăşie şi unitate în Duhul Sfânt. Aşa mărturiseşte Cuvântul
lui Dumnezeu.
    Eram pe atunci, La Mapumulo, doar vreo patruzeci de creştini. Dar câte frecuşuri şi certuri existau
printre noi! De câte ori a trebuit să fac pace între fraţi! Unul îl critica pe celălalt; în loc să fi mers la
„potrivnic", pentru a clarifica cu el problema, vorbea mai degrabă în absenţa sa, despre greşelile lui.
Propriul păcat era mereu trecut sub tăcere, urmarea fiind o viaţă de creştin ipocrit, cu două feţe.
    In Faptele apostolilor 4, 31 citim despre biserica primară că „s-a cutremurat locul" după ce s-au rugat.
Nu e de mirare! Când aceşti oameni se rugau, se întâmpla ceva! O astfel de rugăciune putea zgudui
lumea. Au existat oare vreodată atâtea întruniri şi cercuri de rugăciune ca astăzi? Şi ce se întâmplă? Nu
sunt oare creştinii de astăzi zguduiţi şi frământaţi cu probleme interne, mai mult ca oricând? Noi ne rugăm,
dar nu mai mişcăm noi lumea din loc, ci lumea ne mişcă pe noi! Şi se înţelege bine de ce: proprii noştri
copii ne fac să ne pierdem cumpătul, propria noastră biserică ne tulbură, iar noi întrebăm miraţi: „Cum de
se poate întâmpla aşa ceva?" în bisericile de azi există tineri ajunşi în situaţia de a fi nevoiţi să se
căsătorească şi totuşi, ei sunt membri în biserici! Atunci când, în 1966, am privit spre creştinii bisericii
primare, ne-am zis": Această biserică este departe de noi, nu doar cu două mii de ani, ci atât de departe
ca estul de vest. Ce deosebire! Dacă facem o comparaţie între biserica primară pe de o parte şi biserica
noastră, despre care credem că ar fi cea mai bună şi cea mai evlavioasă, pe de altă parte, şi exemple ca
cele de mai sus ies la lumină, atunci ce mai putem spune?"
       Apoi am examinat creştinii din biserica pri¬mară mai îndeaproape. Aveam impresia că Isus nu le-a
fost doar un „hobby", doar ceva pentru sfârşitul de săptămână, ci însăşi viaţa. Creştinii de atunci trăiau în
fiecare zi pentru Isus, iar când veneau la adunare, erau la fel ca la despărţire, în fiecare zi din viaţa lor,
Isus era totul pentru ei. Unii îşi vin¬deau averea, pământul sau adunau ce aveau şi puneau totul Ia
picioarele apostolilor. Isus, prin urmare, însemna pentru ei mai mult decât orice altceva. Se întâlneau zilnic
şi aveau totul în comun, fără să fie comunişti. Nici unul din ei nu spunea: „Asta îmi aparţine mie!" Nu erau
egoişti şi nu se gândeau la ei înşişi, ci erau plini de Duhul Sfânt şi trăiau pentru Domnul Isus. Din exemplul
lor putem vedea cum trebuie să fie un om plin de Duh. El nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru
aproa¬pele său.
       Dar în capitolul al 5-lea, Faptele apostolilor ne relatează ceva ieşit din comun. Diavolul, care nu
doarme, s-a cuibărit în inima Lui Anania. Pentru că şi diavolul ne poate influenţa, Biblia ne spune: „Să nu
daţi prilej diavolului." Ea ne-o spune nouă, creştinilor. Nu trebuie să avem părerea greşită că diavolul nu s-
ar putea strecura într-o inimă de creştin. Cine afirmă aşa ceva nu ştie ce spune! Ştim că până şi un
creştin născut din nou este în stare să mintă, chiar dacă susţine că minciuna sa este o jumătate de
adevăr, în clipa aceea, diavolul a şi intrat în inima sa. Exact aşa s-au întâmplat lucrurile cu Anania. Nu
cunoaştem motivul. Ni se istoriseşte doar că el şi soţia sa s-au hotărât să-şi vândă averea. Care din ei a
venit cu ideea, nu ştim. în orice caz, unul din ei o va fi sugerat primul. Se pare că perechea a vrut să
urmeze pilda celorlalţi. Noi, creştinii, suntem uneori buni imitatori. Dacă cineva face un lucru, îl facem şi
noi, fără să ştim de ce. Proorocul Isaia spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi". O oaie o imită pe
cealaltă, iar noi chiar ca şi oile suntem!
      Anania şi Safira îşi spuneau: „Hai să facem la fel!" Şi astfel au ajuns să-şi vândă bunurile. Probabil că
s-au şi rugat înainte. Dumnezeu le-a trimis chiar şi un cumpărător. Nu era totul minunat? Dar pe urmă s-au
gândit: „Totuşi, să nu dăm totul apos¬tolilor. Să mai reţinem câte ceva şi pentru noi! Ne prefacem că ceea
ce predăm este totul, dar ceva-ceva putem reţine pentru noi!" Nu cunoaştem motivele lor. Poate s-au
gândit la propriul lor viitor. Posibil însă că, „în dormitor", au luat împreună hotărârea de a preda numai o
parte apostolilor, iar cealaltă parte s-o reţină ca rezervă.
     Anania a luat banii, s-a dus cu ei la apostoli şi i-a depus la picioarele lor. Petru însă, plin de Duhul
Sfânt, care este un Duh al adevărului, şi-a dat seama că ceva nu este în ordine, că Anania a ascuns o
parte din bani. Sub această impresie, el exclamă: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima, ca să minţi
pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? Oare nu era a ta? Oare nu puteai să faci ce
vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta?" Ce urmări a avut această minciună?
Când Anania a auzit cuvintele apostolului Petru, a căzut jos şi a murit.
      Vedem deci că biserica primară nu a tolerat nici un păcat, nici măcar o aşa-zisă „minciună albă", un
adevăr pe jumătate. Primii creştini nu aveau nici loc, nici timp pentru păcat şi se fereau cu toată puterea
de el. Lucrurile mergeau până într-acolo, încât un om a trebuit să moară din cauza unei minciuni. Aşa a
arătat comunitatea primară, biserica lui Hristos cel înviat!
     Eu mă întreb dacă noi, astăzi, avem acest drept, de a ne numi biserica Iui Hristos, atunci când vedeam
ce lucruri se întâmplă în mijlocul nostru! în comunitatea primilor creştini a păcătuit un om. A minţit. Noi,
poate, în împrejurări asemănătoare, nici nu ne-am gândi că se rosteşte o minciună. Ei însă, au luat atât de
serios acest mărunt neadevăr, încât pe acel om I-a costat viaţa. Biserica primară şi Duhul acelei biserici
spuneau: „Mai bine mort, în groapă, decât viu şi cu păcat în biserică."
      Iar noi, ce facem? Ne închinăm lui Dumnezeu ca unui rege, avem părtăşie unii cu alţii şi tolerăm
păcatul în mijlocul nostru! Pe ce temelie zidim? Noi spunem despre un om: „Dar el este un membru al
bisericii, născut în comunitate şi botezat. El este un mădular al bisercii!" Dar în ziua judecăţii, acest om va
arde precum trestia; căci nimeni nu este membru al bisericii lui Hristos, până ce nu a devenit un mădular
în trupul lui Hristos, Domnul cel viu şi sfânt. El nu poate fi doar membru al unei organi¬zaţii, ci trebuie să
fie născut din nou. Roadele vieţii lui trebuie să demonstreze că e născut din nou.
      Dar să ne întoarcem la relatarea din Faptele apostolilor, cap. 5. La trei ore după eveniment, vine
Safira. Nu aflase încă ce s-a întâmplat. Trebuie să ne gândim că aceşti oameni erau foarte simpli. N-aveau
nici telefon, nici maşini. Am putea presupune că era de aşteptat ca soţia decedatului să fi fost înştiinţată,
ca să facă pregătirile pentru înmormântare! Dar citim că nişte flăcăi 1-au scos pe Anania şi 1-au îngropat.
Şi acum soseşte femeia şi nu ştie că iubitul ei soţ e mort. Petru, de îndată, o ia la întrebări: „Safira, spune-
mi, aceasta este în¬treaga sumă pe care aţi primit-o pentru moşioara vândută?" Fiind de partea soţului
împreună cu care hotărâse ce vroiau să facă, ea a susţinut afiramţia lui şi a răspuns: „Da!" Atunci Petru i-
a zis: „Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Dom¬nului? Cum de aţi putut face, tu şi soţul tău,
această nedreptate? lată, picioarele celor ce 1-au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe
tine." în clipa în care a auzit aceste cuvinte, şi ea a căzut jos şi a murit.
      Noi ne întrebam pe atunci dacă am vrea şi noi să fim membri într-o astfel de biserică. Ce s-ar întâmpla
cu noi? Noi, cu minciunile noastre scuzabile şi cu păcatele noastre mici! Ar fi un mare risc pentru noi. Mă
gândeam în sinea mea: „Harul Domnului că astăzi nu există o asemenea biserică! Mulţumesc lui
Dumnezeu că n-am trăit în acea vreme!" Poate aş fi socotit de datoria mea să avertizez pe oameni: „Fiţi
atenţi, această biserică e primejdioasă! în ea se petrec lucruri groaznice! Acolo mor oameni! Petru nu
poate fi un om al lui Dumnezeu, plin de iubirea Lui. Nimeni, cu inima plină de iubire, nu ar putea proceda
aşa! E o cruzime! Nu le-a dat nici măcar o şansă! De ce i-a demascat înaintea tuturor? De. ce nu a mers
să-i avertizeze?"
       Poate că unii dintre noi îi mulţumesc în sinea lor lui Dumnezeu că nu au trăit în vremea aceea, alţii
sunt plini cu Duhul Sfânt. Eu, însă, un lucru pot spune: Cine se roagă pentru o trezire, se roagă, poate,
fără să ştie exact pentru ce. O trezire este ceva ce lumea nu înţelege. Dacă privim cu atenţie la ce s-a
petrecut în prima comunitate creştină atunci când a coborât Duhul lui Dumnezeu, îl putem vedea lucrând
în toată puterea Sa, în mijlocul ei!
      Dificultatea este însă că noi citim Biblia atât de superficial, încât cu greu putem înţelege despre ce
este vorba de fapt. Am întrebat mica mea biserică de zuluşi: „Ce aţi fi făcut voi şi ce aş fi făcut eu, dacă
eram Petru?" încercam să ne imaginăm cum ar fi fost dacă eram atunci de faţă? Cum ar fi dacă o
asemenea biserică ar exista în zilele noastre? Probabil că i-am alunga pe aceşti oameni, ca fiind fanatici,
extremişti, lipsiţi de iubire şi nemiloşi. Eu, în locul lui Petru, poate, l-aş fi îmbrăţişat pe Anania, l-aş fi sărutat
frăţeşte şi aş fi spus: „Dumnezeu să te binecuvânteze, frate!" Poate nu m-ar fi deranjat că s-a folosit de o
mică minciună, ci aş fi privit la darul important pe care 1-a adus: milioane de lei. Iată ce ne trebuie nouă!
Doar ştim ce cheltuieli sunt când mii de oameni se adună zilnic. Poate că l-aş fi primit entuziasmat pe
Anania şi i-aş fi spus: „Domnul fie cu tine, frate! La următoarea şedinţă a Comitetului bisericii voi propune
să fii ales în conducere". Iată oamenii, de care avem nevoie în biserică, oameni care au bani!
        Dar Petru a reacţionat altfel. Am putea să ne imaginăm că a mai spus: „în iad cu tine şi cu banii tăi!
în biserica Domnului nostru, cel înviat, nu avem loc pentru tine! Nu putem tolera pe nici un om care minte,
care este necinstit, sau care spune adevărul pe jumătate. Mai bine să fii mâncat de viermi, decât să
trăieşti în felul acesta în biserica lui Isus." Acesta este modul în care creştinii au procedat pe atunci, atât
cu bărbatul, cât şi cu femeia.

        Mari progrese n-am făcut cu citirea Bibliei. Ne-am întors înapoi la capitolul al treilea al Faptelor
apostolilor, acolo unde Petru şi loan s-au dus la templu ca să se roage. Cerşetorului de la poarta
templului, Petru i-a zis: „Uită-te la noi. Argint şi aur nu am. Dar ceea ce am, îţi dau: în numele lui Isus din
Nazaret, ridică-te!" Să examinăm cu grijă ce a spus Petru! Mai întâi i-a spus cerşetorului: „Uită te la noi!"
Cum a putut Petru să facă o asemenea „greşeală"? Nici un teolog nu s-ar exprima astfel. Noi am spune:
„Priveşte la Isus, uită-te spre Dumnezeu şi la ceea ce spune Biblia, nu la noi!" Desigur că putem înţelege
de ce Petru a făcut o asemenea „greşeală". El n-a avut specializarea noastră teologică, nici profesori şi
învăţători cum avem noi. Dar aici trebuie să facem o paranteză. Petru L-a avut pe cel mai mare profesor şi
învăţător. Stătuse la picioarele celui mai mare învăţător. Şi totuşi, cum putea un om plin de Duhul Sfânt să
spună: „Uită-te la noi!"? Oare nu a ştiut el, că la isus trebuie să privim? Apoi am cercetat în Cuvântul lui
Dumnezeu şi am găsit locul în 2. Cor. 3, 3 unde stă scris: „Voi sunteţi scrisoarea lui Hristos, scrisă nu cu
cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de
carne. Voi sunteţi scrisoarea noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii." (V.2).
Dintr-o dată 1-am înţeles pe Petru, în viaţa apostolilor lucra mâna lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu îi
transforma. Acesta este motivul pentru care puteau să spună fără să se ruşineze: „Uită-te la noi!", cu mult
înainte ca Petru să fi început să vindece, înainte de aceasta, el a putut spune cu putere: „Uită-te la noi"!
       Putem noi oare, ca martori ai lui Hristos şi predicatori în biserica lui Isus, să spunem întregii lumi:
„Uitaţi-vă la noi!" încă înainte de a începe să predicăm? Putem noi oare, ca părinţi, să spunem copiilor
noştri, când îi corectăm şi îi mustram: „Uitaţi-vă la noi, şi la exemplul nostru?" Le suntem copiilor noştri o
pildă bună? Sau, putem noi oare să spunem fetei care ne ajută în casă, şi tânărului care ne îngrijeşte
grădina: „Uită-te la mine", înainte de a le povesti despre Isus? Sau lucrurile stau mai degrabă aşa încât
putem cel mult să declarăm: „Nu faceţi ceea ce fac eu, ci faceţi ceea ce vă spun eu!" Exact în această
stare se aflau şi fariseii, în Matei 23, 3, Domnul Isus spune: „Toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi,
păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac!" Fariseii nu trăiau ceea ce
predicau, acesta fiind, până azi, semnul dinstinctiv al unui fariseu.
     Fariseii şi cărturarii secolului al douăzecilea sunt aceiaşi. Ei predică desigur adevărul, dar practica nu
coincide cu predica. Subliniez: se predică adevărul! Căci adesea credem că fariseii sunt cei ce predică
neadevărul. Dacă fariseii ar fi povestit basme, Isus nu le-ar fi spus ucenicilor Săi: „Toate lucrurile, pe care
vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le!
         Pentru a explica cele de mai sus, vreau să menţionez un cunoscut predicator, care primea atâtea
invitaţii, încât nu putea să le accepte pe toate, într-una din călătoriile sale a fost însoţit de soţia sa, urmând
să predice într-o mare catedrală. Două femei din conducerea bisericii au întâmpinat-o pe soţia
predicatorului şi au condus-o în biserică. Predicatorul s-a urcat la amvon. Avea un dar retoric atât de
deosebit, încât toţi au ascultat fascinaţi, în catedrală era o linişte, de ai fi auzit un ac cu gămălie căzând pe
jos. Felul său de a se exprima a fost perfect. Vorbitorul nu s-a repetat niciodată. Toţi au părăsit catedrala
profund impresionaţi. Au ieşit şi cele trei femei, iar una din ele s-a adresat soţiei predicatorului: „Ce
minunat trebuie să fie, când eşti soţia unui bărbat care ştie să predice astfel!" Soţia predicatorului a
răspuns: „De-aţi şti cum este el acasă...!"
      Dacă viaţa noastră nu impresionează nici pe propriile noastre soţii, atunci cu atât mai puţin pe copiii
noştri şi deloc pe diavol. Să dea Dumnezeu să se pocăiască şi să se termine cu fariseismul lor toţi aceia a
căror viaţă este încă astfel şi care se simt vizaţi!
       Atunci, în 1966, ne-a fost clar că nu aveam dreptul să deschidem gura şi să predicăm lumii şi
zuluşilor păgâni atâta timp cât nu puteam spune: „Uitaţi-vă la noi!"
      Dar să-l mai ascultăm o dată pe Petru: „Ceea ce am, îţi dau. în numele lui Hristos, ridică-te!" Din nou
am putea întreba: „Petru, nu-ţi este ruşine? Tocmai tu, care l-ai întristat pe Domnul şi te-ai lepădat de El?
Şi acuma spui aşa ceva?" La care Petru ar putea răspunde: „Da, fratele meu, eu pot să vorbesc aşa. Am
păcătuit, dar m-am pocăit. Am plâns din cauza păcatului meu şi am găsit iertare. Şi dacă Dumnezeu iartă,
El uită, iar eu de asemenea pot să uit." Aceasta este Evanghelia, că nu trebuie să mai privim în trecut.
Trecutul poate fi încheiat. Dacă ne-am pocăit cu adevărat şi ne-am pus viaţa cu Dumnezeu în ordine,
putem, prin iertarea păca¬telor noastre, să păşim înainte fără să ne ruşinăm.
        Petru spune mai departe: „Argint şi aur n-am!" Să ne imaginăm că am ajuns într-un punct, unde nu
mai avem bani. Oare am mai putea spune oamenilor: „Uitaţi-vă la noi!" Dacă viaţa noastră decurge bine şi
noi poate tocmai am câştigat o sumă mare de bani şi totul străluceşte ca aurul, atunci putem să râdem şi
să spunem oamenilor: „Uitaţi-vă la noi!" Dar dacă fila s-ar întoarce şi noi am da faliment, am mai putea
spune tot aşa?
       Oare Petru a fost cinstit când a spus ceea ce a spus? Sau a folosit un truc, ca să nu fie nevoit să-i
dea cerşetorului bani? Noi poate că aşa am fi spus: „îmi pare rău, tocmai acum nu am bani", cu toate că în
buzunar am fi avut un portofel plin.
Trebuie să acceptăm că Petru a spus adevărul. Lui nu i-a fost ruşine de faptul că nu avea bani şi a
continuat: „Dar ce am..." Să reţinem! Petru a avut ceva: „în numele lui Isus Hristos, ridică-te!"
       In legătură cu aceasta am povestit bisericii mele de zuluşi, întâmplarea unui preot catolic. Slujba sa,
într-o mare catedrală, era frecventată de mii de oameni. Pentru colectă, preotul nu a pus ca de obicei
farfuriile, ci o masă. După ce oamenii au părăsit biserica, masa a fost plină de bani, argint şi aur.
Numărând banii cu tânărul vicar alături, bătrânul preot a exclamat: „la uită-te, tinere, Petru nu mai poate
să spună, «argint şi aur n-am». Nici papa de la Roma nu o mai poate spune astăzi." Tânărul a răspuns:
„Da, dar nici nu poate spune: «în Numele lui Isus Hristos, scoală-te!»".
        Vedem cum roata lumii s-a întors. Ceea ce ei pe vremuri aveau, noi, cei de astăzi, nu mai avem.
Ceva trebuie să se fi pierdut pe drum. Iar ceea ce ei nu aveau, avem noi, şi acest ceva joacă un mare rol
în viaţa noastră. Banii au un cuvânt de spus, atunci când ne hotărâm să intrăm sau să nu
intrăm în lucrarea Domnului, în acel moment, banii sunt decisivi pentru angajarea noastră. Poate
semănăm puţin cu luda Iscarioteanul. Dar, Petru a spus: „Nu am ce-mi ceri." Se pare însă că nu i-a păsat
şi a dat ceea ce a avut.
     O tânără zulusă care abia cu trei luni în urmă se întorsese la Dumnezeu, s-a ridicat deodată în
picioare, în timpul unei predici. Cu faţa înlăcrimată, ea a spus:
    „Te rog, Mfundisi (pastore), încetează!" Această femeie m-a oprit în mijlocul unei propoziţii din predică.
Am întrebat-o mirat.
     „Ce s-a întâmplat?"
     „Imi permiteţi să mă rog?" m-a întrebat.
       Nu ştiam ce să fac. Era ca un trăsnet din cer senin. O persoană de curând întoarsă la Dumnezeu, se
ridică, opreşte predica şi vrea să se roage! Nu ştiam dacă era bine sau nu să permit aceasta. Această
femeie n-avea nici o pregătire teologică, nu era nici în conducerea bisericii. Oare ştie această persoană
să se roage? Ce se va întâmpla dacă se va ruga aiurea? Mă uitam Ia ea şi mă gândeam: „Nu pare să
simuleze, cred că e sinceră." „Bine," am zis, „poţi să te rogi". Tânăra femeie a început o rugăciune simplă:
„Doamne Isuse, am auzit cum a fost în biserica primară. N-ai putea să cobori printre noi aşa cum ai făcut-o
cu 2000 de ani în urmă? N-ar putea şi biserica noastră să fie ca cea din Ierusalim?"
       In acel moment inima în mine a început să ardă. Mă gândeam la cei doi ucenici în drum spre Emaus
şi la al treilea, un necunoscut care li s-a alăturat şi a vorbit cu ei. Ochii lor li s-au deschis abia când L-au
văzut cum frângea pâinea şi unul a spus celuilalt: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne
deschidea scripturile?" în sinea mea mă gândeam: „Au simţit cei doi oare la fel? O, Doamne, ajută-i pe
copiii Tăi, ajută biserica Ta din întreaga lume, să fie astăzi ca primii creştini! Înviază-Ti lucrarea, Doamne!
Nu pot oare creştinii de astăzi să devină iarăşi precum au fost primii creştini?"
       Cu aceasta am încheiat slujba divină, după care m-am dus la fratele meu de trup, care locuia în satul
unde ne ţineam adunarea, l-am spus: „Ştii ce am păţit astăzi? Adunarea a fost întreruptă, nu de către
terorişti, ci printr-o rugăciune. Dacă această rugăciune a fost inspirată de Duhul lui Dumnezeu - şi eu nu
mă îndoiesc că aşa a fost - atunci cred că Domnul cel înviat, Dumnezeul cel viu va fi din nou în mijlocul
nostru, iar Biserica Iui Isus va retrăi ceea ce a trăit la Ierusalim."
După o săptămână şi jumătate, Dumnezeu a despicat cerul şi S-a pogorât!