RECUNOAŞTEREA PĂCATULUI ESTE             ÎNCEPUTUL TREZIRII


       „O! de ai despica cerurile şi Te-ai pogorî; s-ar topi munţii înaintea Ta, ca de un foc ce face apa să dea în
clocot! Ti-ar cunoaşte atunci vrăjmaşii Numele şi ar tremura neamurile înaintea Ta! Când ai făcut minuni la
care nu ne aşteptam, Te-ai pogorât, şi munţii s-au zguduit inaintea Ta, cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-
a auzit vorbin-du-se, şi cum nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva: anume ca un alt dumnezeu, afară de Tine
să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El."
Isaia 64, 1-4.

  Iată o autentică rugăciune pentru trezire! în situaţia noastră spirituală de atunci, noi ne rugam: „Doamne, de
ai despica cerurile!" Pentru un creştin, cerul este de fapt ceva minunat. Binecuvântat însă este omul care, cu
inima zdrobită, este gata să i se rupă în bucăţi tot ce-i este drag şi scump, astfel ca Dumnezeu să poată coborî
şi să Se proslăvească. Acesta este preţul care trebuie plătit, daca vrem o trezire. Proorocul vrea să spună:
„Doamne, numai să cobori şi să fii în mijlocul nostru şi suntem de acord cu tot ceea ce faci, chiar dacă trebuie
să plătim un preţ mare!"
       Dacă vorbesc de trezire, nu mă refer la mari adunări de trezire, ci ca Dumnezeu să despice cerurile, să
fie în mijlocul nostru, în aşa fel încât fiecare în parte să-şi dea seama de prezenţa Dumnezeului celui viu.
      Noi ne-am rugat fierbinte pentru trezire. Cu toate că ne adunam de două ori pe zi şi eram atât de adânc
cercetaţi, studiul Bibliei a dispărut din planul întâi, iar noi am trăit într-adevăr o zdrobire lăuntrică. Până atunci
ne tot rugaserăm ca Dumne¬zeu să lucreze printre păgâni, neţinând cont că El nu începe niciodată la cei
înstrăinaţi, la cei fărădelege, la oamenii de pe stradă, ci la însăşi casa Domnului, după cum spune Petru în
epistola I, capit. 4,17: „Suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu". Noi nu-i
puteam acuza pe cei fărădelege că nu se pocăiesc, înainte ca noi, creştinii, să fi fost învioraţi şi treziţi.
      Noi ne-am întrebat cum trebuie să arate viaţa unui om care crede în Isus? în loan 7,38, Isus spune că cel
ce crede în El, are o inimă din care curg râuri de apă vie. Isus nu vorbeşte aici despre un pârâu micuţ. Să ne
imaginăm ce efecte are un râu! Chiar dacă este mic, prin ploi abundente el se transformă într-un fluviu
năvalnic, care poate trece peste maluri. Cu apa unui fluviu pot fi irigate ogoare sau chiar deşertul, poate fi
produsă electricitate. Dar Domnul Isus nu vorbeşte de un singur râu, ci de „râuri de apă vie". Ne întrebam, la
vremea aceea: „Există oare în vieţile noastre asemenea râuri de apă vie?" Nu existau. Cum este, când râurile
curg? O asemenea apă curgătoare nu poate fi oprită. Putem încerca s-o stăvilim printr-un baraj. Dar ea va
produce o imensă presiune care va încerca să spargă barajul, în cazul spargerii unui baraj poate fi observată
forţa irezistibilă a maselor de apă. Exprimat spiritual, aceasta înseamnă că nu există nimic pe această lume,
care să poată opri râurile de apă vie declanşate de Duhul lui Dumnezeu în viaţa noastră.
     Imi amintesc de o zi în care am întrebat mica noastră comunitate: „Cine dintre voi crede în Isus Hristos?"
Atunci am făcut ceva ce în mod normal evit, spunând: „Toţi cei care cred în Isus, să ridice mâna!" Fireşte, nici
unul nu s-a abţinut, toţi au ridicat mâna. Eu am continuat:
    „Fiţi atenţi! Vrem să privim lucrurile aşa cum sunt ele. Isus spune că dacă credem, aşa cum spune
Scriptura, atunci din vieţile noastre vor curge râuri de apă vie. Vă pun o întrebare personală: Aşa stau lucrurile
la noi?" Nu!" au răspuns.
   „Să însemne oare că nu credeţi în Isus?"
    „Ba din contră. Noi suntem siguri că credem în El. L-am primit pe Isus şi l-am predat viaţa noas¬tră! în
această privinţă nu există nici o îndoială."
    „Bine. Dacă lucrurile stau aşa, atunci fie că ne autoiluzionăm, fie că nu este adevărat ce a spus Isus."
     Ce mai puteam face? Până la urmă am hotărât să nu ne mai justificăm şi să nu ne mai scuzăm. Orice
discuţie în plus era lipsită de sens. Ne aflam într-un impas şi nu puteam rezolva problema. Dar, dintr-odată, am
simţit că Domnul vrea să-mi arate ceva. Am cercetat iarăşi cuvintele lui Isus: „Cine crede în Mine precum
spune Scriptura...". Prin urmare, Scriptura trebuie să aibă afirmaţii deosebit de concrete despre cum arată
viaţa unui creştin, din care curg râuri de apă vie!
     Ne-am adunat din nou, sfătuindu-ne: „Să cercetăm Biblia în aşa fel, încât Cuvântul însuşi să ne vorbească!
Nu vrem nici să scoatem cuvinte din contextul lor nici să le răsucim înţelesul, ci să-l analizăm din toate
unghiurile. Vrem să lăsăm deoparte tradiţiile şi obiceiurile, la fel şi legile noastre bisericeşti cât şi părerea
proprie asupra credinţei. Vrem să ascultăm cu atenţie ce spune Biblia. Este credinţa noastră precum spune
Scriptura?"
    Şi atunci, Dumnezeu a început să lucreze la cel mai mare păcătos al bisericii, la însuşi predicatorul acesteia
şi acela am fost eu! Până atunci îi criticasem mereu pe ceilalţi. Pentru mine însumi aveam întotdeauna câte o
scuză. Dacă oamenii mă întrebau de ce consider toate lucrurile atât de dificile, declaram: „Trebuie să
înţelegeţi! Este deosebit de greu astăzi pentru un alb să predice Evanghelia. Negrii zuluşi nu o acceptă. Ei
spun că este religia albilor, iar pe deasupra o mai predică şi un alb! Oamenii de astăzi sunt interesaţi de
politică, sunt influenţaţi de comunism sau de o anumită teologie, la priviţi la tineret, cu ce se ocupă şi cu ce
este umplută viaţa lor: alcool, sex, fotbal, discotecă, pornografie, televizor etc.! Se înţelege de ce oamenii
întorc spatele spre Dumnezeu şi o trezire nu poate veni!"
    Erau mereu ceilalţi, pe care îi găseam vinovaţi. Arătam cu degetul întâi spre alţii. Dar ia priviţi cu luare
aminte la mâna cu care facem aceasta! Nu-i aşa că trei degete arată spre propria persoană şi doar unul spre
cel criticat? Noi ar trebui să spunem: „Tu eşti de trei ori mai rău decât cel criticat, spre care arăţi cu degetul!"
De obicei, aplicăm propriul şablon şi judecăm după el. Dar sub aspect psihologic, omul vede în celălalt
propriile greşeli. Dacă vrem să definim o slăbiciune la o persoană, trebuie doar să fim atenţi la ceea ce spune
despre alţii. De obicei găsim aceste lucruri în viaţa lui proprie.
     Vreau să clarific cele spuse cu câteva exemple. Artistul plastic vede un copac şi consideră că acesta este
un minunat motiv pentru o pictură. Tâmplarul, vede copacul dintr-un alt unghi. El vede cheresteaua care s-ar
putea face din el. Dar omul care a plantat copacul vede folosul lui cu totul diferit. Să ne uităm la un beţiv. El, în
gândurile sale, este tot timpul ocupat cu alcoolul. Dacă vede pe altul cu o sticlă în mână, el va gândi: „Ăsta a
cumpărat ţuică şi e un beţiv ca şi mine", însă poate că sticla nu conţine decât apă minerală. Un homosexual
vede doi bărbaţi alergând împreună. „Cu siguranţă ăştia doi sunt ca şi mine", îi va trece prin cap.
     Dumnezeu, însă, a pus degetul pe anumite lucruri din viaţa mea. îmi amintesc de o sâmbătă, când, dis-de-
dimineaţă au venit la mine câţiva negri si m-au întrebat, dacă n-am putea să ne întâlnim la amiază, pe la ora
unu. Nu fuseseră acasă toată săptămâna şi aveau de mers încă vreo 7 km. La sfârşit de săptămână au vrut să
fie cu familiile lor, să se îngrijească de copii, de rufe şi de treburile casei. Am fost de acord să ne întâlnim, în
mod excepţional, Ia amiază. Locul de întâlnire era dintotdeauna o casă mică ce a servit înainte ca grajd pentru
vaci. Pe partea cealaltă se aflau terenurile de tenis. Pe când ne adunam, primarul, viceprimarul, dirigintele
poştei, poliţaiul şi alţi locuitori din Mapumulo tocmai jucau tenis. „Vai de mine, ce vor gândi ei despre mine,
dacă voi îngenunchea împreună cu negrii şi mă voi ruga cu ei?" îi cunoşteam, le ştiam starea spirituală şi mă
ruşinam. Ce era să fac? Aveam senzaţia, înlăuntrul meu, că explodez, în acel moment nu-mi dădeam seama că
lucrul cel mai important era să fiu zdrobit, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată pătrunde. Cu cât mai
devreme suntem zdrobiţi, cu atât mai bine pentru noi. Să fi spus oare negrilor mei: „Plecaţi acasă, până când
cei de afară îşi vor termina jocul de tenis; reveniţi la ora cinci!" Cum să fi motivat aşa ceva? Doar nu puteam
să le spun că-mi este ruşine să mă rog cu ei! Tot timpul striga ceva înlăuntrul meu: „Ce vor gândi oamenii de
afară despre mine? Eu, un alb, aici înăuntru, împreună cu negrii, în genunchi, rugându-ne!"
      Dintr-o dată a venit un gând ca un val peste mine şi am hotărât: am să închid fereastra şi atunci cei de
afară nu vor afla ce se petrece aici. Ferestrele erau de modă veche şi se închideau prin cădere. După ce le-
am închis mi s-a părut că aud o voce spunându-mi: „Bine, Închide-Ie numai! Atunci tu eşti înăuntru, iar Eu voi
rămâne afară!"
     Pentru acest limbaj n-aveam nevoie de o explicaţie specială. L-am înţeles de îndată. Ştiam bine că pe
Dumnezeu nu-L puteau reţine nişte ferestre ca să intre. Nu! A fost propria mea trufie! Pentru prima dată în
viaţă am realizat că Duhul lui Dumnezeu este un Duh Sfânt. Niciodată n-am trăit atât de intens acest adevăr.
Vorbisem de sute, poate de mii de ori despre Duhul Sfânt, dar niciodată nu am înţeles atât de limpede ce
înseamnă Duhul Sfânt cu adevărat. Niciodată nu mi-a fost descoperită sfinţenia Duhului Sfânt ca atunci.

      Inaintea declanşării trezirii, eu nu prea îi agreasem pe penticostali, provocându-i adesea în public.
Consider că trebuie să fim cu toţii precauţi în ceea ce spunem şi în ceea ce facem. Este atât de uşor să
afirmăm: „Sunt botezat cu Duhul Sfânt, sunt plin de duh!" în felul acesta însă, atragem privirile oamenilor
asupra noastră.
     De pildă, cunoaştem doi oameni care vorbeau în limbi şi susţineau că sunt plini de duh. Unul din ei avea
un vocabular pe care n-ar trebui să-1 folosească nici un creştin: înjura îngrozitor. Al doilea umbla cu alte
femei. Situaţia aceasta era ca o armă în mâna mea şi eu am spus: „Voi veniţi acum cu mine în faţă, la amvon.
Eu o să examinez faptul că voi susţineţi că sunteţi plini cu Duhul Sfânt" - dar nici eu însumi nu ştiam ce este
Duhul Sfânt cu adevărat. Scot în evidenţă această întâmplare pentru că avem cu toţii înclinaţia să mărturisim
verzi şi uscate, în vorbe, dar viaţa noastră nu ne confirmă spusele, în felul acesta, aducem atâta necinste
Numelui Lui Dumnezeu!
    Andrew Murray şi Biserica Reformată Olandeză din Provincia Capului Bunei Speranţe au întâmpinat multă
opoziţie atunci când Dumnezeu i-a binecuvân¬tat cu o trezire şi a lucrat cu putere în mijlocul lor. Cred că
profunzimea lucrării lui Dumnezeu poate fi măsurată prin gradul de opoziţie pe care o întâmpină. Dacă nu
există o mare opoziţie, Dumnezeu nu a făcut multe! în cazul Dr. Murray, unii oameni au susţinut: „învăţătura lui
Andrew Murray este greşită! El însuşi este prea exaltat şi extremist! Noi cu toţii suntem nişte păcătoşi, şi nimeni
nu poate trăi o viaţă aşa cum o predică el". Adversarii săi au ales doi oameni pe care i-au trimis la Murray în
vizită pentru două săptămâni. După aceste două săptămâni ei s-au întors, raportând: „Prieteni, el nu predică
nici pe jumătate din câte trăieşte practic. Dacă sunteţi cu el şi cu oamenii săi şi vedeţi viaţa lor, puteţi spune
doar : ei nu numai că predică dar şi trăiesc ceea ce predică!". Celor doi li s-a întâmplat ca reginei din Saba
care, venind în vizită la Solomon, a constatat că nu i se raportase nici pe jumătate din cele ce vedea.
     De aceea, să fim prudenţi când facem afirmaţii! De obicei vorbim şi susţinem mai mult decât suntem în
realitate, mai mult decât facem şi valorăm, în această lume s-au comis multe pagube. Oamenii care au dăunat
cel mai mult lucrării lui Dumnezeu nu sunt comuniştii, ci creştinii; nu ateii, ci creştinii după nume! Aceştia sunt
dintre cei ce se numesc creştini, dar sunt căldicei. De aceea, isus spune în Apocalipsa 3,15: „O, dacă ai fi rece
sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura mea." (V. 16). Mai bine
ateu sau păgân decât creştin căldicel! Pe cei reci, pe păgâni, Isus îi suportă mai uşor decât pe căldicei. De
aceea îi avertizează Domnul pe creştinii bisericii din Laodicea, spunând că îl va vărsa din gura Sa pe creştinul
căldicel. Sfârşitul acestuia va fi mai cumplit decât cel al unui păgân. Dacă recu¬noaştem Cuvintele Lui Isus ca
adevărate şi totuşi le răstălmăcim, îl facem mincinos pe Domnul Isus.

      Dar să ne întoarcem la punctul în care Dum¬nezeu mi-a descoperit trufia. Mândria este un lucru teribil, un
păcat îngrozitor, în vremea aceea vedeam tot mereu cu ochii mei lăuntrici cuvintele scrise: „Dumnezeu stă
împotriva celor mândri" (l Petru 5,5). Asupra acestui cuvânt nu-mi făcusem încă gânduri. Părerea mea a fost
că diavolul era acela care îngreuna totul. Acum am recunoscut că nu diavolul îmi stătea împotrivă, ci
Dumnezeu însuşi. Scriptura nu spune că diavolul se împotriveşte celui trufaş, ci că „Dumnezeu stă împotriva
celor mândri".
     Care este cel mai mare pericol pentru noi? Există multe posibilităţi. Unii spun că sunt teroriştii. Ei nu mai
pot dormi noaptea decât cu ferestrele si uşile baricadate. Alţii spun că negrii sunt cel mai mare pericol pentru
noi. Alţii, dimpotrivă văd cel mai mare pericol în comunism. Dar în realitate, Dumnezeu ne devine primejdie,
tocmai El, Cel care ne-a mântuit! Copiii lui Israel au fost salvaţi prin sângele cu care au fost stropiţi stâlpii
uşilor lor. Ei au băut din stânca spirituală care i-a însoţit şi care a fost Hristos (1. Cor. 10,4). Citim mai departe
că aceeaşi mână care i-a salvat, i-a şi zdrobit în pustie. Dumnezeu nu-Şi mai găsea plăcerea în poporul Său.
Urmarea a fost că generaţiei aceleia nu i s-a permis să intre în ţara Canaan. Dumnezeu se întorsese împotriva
lor. Nu este nimic pe această lume de care să ne temem mai mult decât de Dumnezeu. Chiar dacă lumea
întreagă este de partea noastră, ne luptăm într-o bătălie dinainte pierdută, dacă nu-L avem pe Dumnezeu de
partea noastră. Dar un om cu Dumnezeu, înseamnă victorie şi putere mai mare decât lumea întreagă. Biblia
spune: „Dacă Dum¬nezeu este de partea noastră, cine poate fi împo¬triva noastră?" Ce bine ar fi, de n-ar
exista cuvâtul „dacă" în propoziţia de mai sus! Ce simplu ar fi, dacă Cuvântul ar spune: „Dumnezeu este de
partea noastră: cine poate fi împotriva noastră?" Dar aici avem un semn al întrebării: Este Dumnezeu de
partea noastră?. Şi această întrebare trebuie să ne-o punem: Este El oare de partea noastră? Dacă ne
gândim bine, este o întrebare inevitabilă.
   Privind la unii creştini, ne îndoim că Dumne¬zeu este de partea lor. Experienţa mea arată că dacă în viaţa
unui creştin există trufie, Dumnezeu îi stă împotrivă. Aşa a fost şi în cazul meu. în clipa în care mi-am dat
seama de acest adevăr, m-am rugat şi am strigat: „Doamne, eu gândeam mereu că diavolul este împotriva
mea, dar acum văd că Tu îmi stai împotrivă, în acest caz nu mai este nici o speranţă pentru mine! Dacă
împotriva mea ar fi doar diavolul, aş putea, prin harul Tău, să-l birui. Dar dacă Tu mi te împotriveşti, eu sunt
pierdut!"
     M-am simţit de parcă Dumnezeu m-ar fi luat în moara Sa şi iată că nu începea să mă macine de la picioare
în sus, ci tocmai de la cap, punân-du-şi degetul pe rană: trufia. Să nu uităm acest lucru niciodată! Unde se
găseşte trufie, Dumnezeu se opune atât lucrării şi locului, cât şi persoanei. El ne-a spus fără ocolişuri, că se
opune celui trufaş.
      Dar aceasta a fost doar începutul. Duhul Sfânt mi-a descoperit un păcat după altul. El făcuse exact aşa
cum făgăduise Domnul Isus în loan 16,7 spunând: „Vă este de folos să mă duc, căci dacă nu mă duc Eu,
Mângâietorul nu va veni la voi." Am putea avea impresia că Cuvântul expune aici lucrurile într-un mod cu totul
fals. Citim că dacă vine Mângâietorul, El ne va călăuzi în tot adevărul. El va deschide ochii lumii asupra
păcatului, dreptăţii şi judecăţii. Fiind vorba aici de Mângâietorul care are să vină, noi aşteptăm ca El să ne
mângâie. Dar a ne deschide ochii ca să ne vedem păcatele, este oare mângâiere? Dimpotrivă, atunci începe
să ne fie incomod!
     Cu ani în urmă m-a întrebat mirat un pre¬dicator:
    „In predicile tale, tu tratezi problema păca¬tului?" Atunci am răspuns:
     „Imi pare rău, dar experienţa mea este că nu pot să vorbesc despre altceva decât despre păcat." El mi-a
răspuns:
     „Eu nu pot să predic despre păcat, întrucât, de fiecare dată când ating acest subiect, observ că oamenii
încep să se mişte nemulţumiţi în băn¬cile lor."
    In ce scop a coborât Isus pe acest pământ? Ce înseamnă numele Isus? El a venit cu un scop: ca să ne
mântuie de păcat. Semnificaţia numelui Isus este: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale." (Mat. 1,21).
Pentru ce a murit Isus pe cruce? Pentru ce Şi-a vărsat sângele? Oare nu pentru a ne duce păcatele pe cruce
şi pentru a termina odată cu păcatul? El a fost făcut pentru noi păcat. El a murit în locul nostru pentru a ne
mântui de păcat.
A fost dureros pentru ucenici când Domnul Isus le-a spus că-i va părăsi, căci părtăşia cu El însemna pentru ei
cerul pe pământ. Ne putem oare imagina ceva mai frumos decât să-L avem pe Isus în mijlocul nostru, să-L
vedem, să-L auzim şi să-1 împărtăşim Lui toate problemele? Dar există ceva şi mai bun! Isus spune: „Dacă nu
mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni !a voi. Dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite." Când va veni El, va deschide
lumii ochii, ca să-şi vadă păcatul. Noi repede suntem de acord: „Bineînţeles că va deschide lumii ochii, dar nu
nouă, creştinilor!" De câte ori nu îi criticăm pe politicieni pentru declaraţiile lor cu dublu înţeles! Dar poate noi,
creştinii, putem fi uneori mai răi decât ei. Dacă Biblia spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea..."- o
raportăm la noi înşine: „Dumnezeu mă iubeşte pe mine!" Dar dacă El pedepseşte lumea, atunci considerăm că
El îi pedepseşte pe alţii, nu pe noi. Această interpretare este greşită. Să ne amintim de spusele lui Petru, după
care, judecata începe în casa lui Dumnezeu, lată deci, locul începutului! Acolo dovedeşte El oamenii vinovaţi în
ce priveşte păcatul. Dacă Duhul lui Dumnezeu lucrează, atunci El lucrează cu siguranţă aşa cum a arătat-o
Isus.
Nu este adevărat că Duhul lui Dumnezeu îi pune pe oameni în primul rând în starea de a-L putea lăuda şi
slăvi. Este absurd! în felul acesta, lucrurile ar fi răsucite, carul ar fi pus înaintea boilor. Mulţi oameni cred că la
atingerea Duhului Sfânt vor fi cuprinşi de bucurie. Nu este aşa! Să nu strâmbăm Cuvântul lui Dumnezeu!
Primul lucru pe care îl face Duhul Sfânt atunci când intră în viaţa unui om, este că îl convinge pe acesta de
păcatele sale. Omul este zdrobit şi plânge din pricina păcatului său. Atunci pe faţa lui nu se citeşte fericire, ci
se văd lacrimi în loc de zâmbete, pentru că Duhul Sfânt lucrează.
       Multe pocăinţe nu sunt autentice şi nu pot fi numite naştere din nou prin Duhul Sfânt. Există creştini care
nu ştiu ce înseamnă a fi dovedit vinovat de păcat, îţi pui întrebarea dacă aceşti oameni au venit vreodată în
contact cu Duhul Sfânt. De aceea, să luăm aminte la ce spune Isus. Când vine Mângâietorul la noi, acesta ne
va deschide ochii faţă de păcatele noastre. Şi aceasta numai bucurie nu va fi, atâta timp cât nu vom fugi la
cruce, unde păcatele noastre pot fi spălate. Apoi va intra bucuria în inimile noastre. Căci pe Isus nu-L putem
iubi, dacă nu ştim ce înseamnă să fii iertat de păcate. Cu cât mai temeinică este recunoaşterea păcatului, cu
atât este mai mare dragostea pentru Isus, căci: „Cui i se iartă mult, acela iubeşte mult." Acei oameni îl iubesc
cel mai mult, la care întristarea după voia lui Dumnezeu este cea mai adâncă. Aceştia nu numai că vorbesc
despre dragostea lor pentru Domnul Isus, ci îl şi iubesc prin tot comportamentul lor. Ei îi păzesc poruncile, ei
cred în El precum spune Scriptura, ei trăiesc o viaţă în sfinţenie şi dreptate.

      Ţin bine minte o altă întâmplare, într-o zi am ajuns la adunare pe când se cânta deja.  Nu  mai aveam timp
să mă schimb. Atunci mi-a trecut un gând prin cap: „Ce vor zice oamenii, dacă voi sta fără cravată, cu cămaşa
descheiată la gât, fără costum potrivit şi cu Biblia în mână, în faţa adunării? Ce vor gândi despre mine?"
   Toate acestea m-au făcut să mă gândesc la proorocul Ilie, la felul cum a stat el înaintea regelui Ahab, cel
căruia nelegiuita soţie, îi domina în mod vizibil viaţa. Regina, femeie cu siguranţă atrăgătoare, îmbrăcată,
împodobită, poate machiată ispititor, impresiona oamenii din jurul ei, dar trăia o viaţă destrăbălată. Dumnezeu
a dezvăluit lumii întregi, odată pentru totdeauna, sfârşitul unei asemenea femei, căci până la urmă au mâncat-
o câinii. Când proorocul s-a înfăţişat înaintea acestui rege, a spus: „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al
cărui slujitor sunt!" Să ne uităm mai îndeaproape la cele spuse mai sus! Am stat noi oare deja în faţa unui
rege, a unui preşedinte sau a unui ministru? Dacă acest lucru s-ar întâmpla, ce am simţi atunci? Ilie trebuia să
se înfăţişeze înaintea unui rege care-1 considera duşman. Ilie se afla în faţa unui dictator, a unui om care nu
se temea de nimic şi care ucidea pe cine voia şi blestema pe cine voia. Şi totuşi, Ilie a putut spune: „împărate,
eu stau înaintea Dumnezeului lui Israel!" Proorocul era conştient de prezenţa lui Dumnezeu chiar şi înaintea
acestui puternic rege de pe pământ.
   Despre mine eu nu puteam spune acelaşi lucru. Eu depindeam de părerea oamenilor şi nu-mi păsa de ce
spunea Dumnezeu, ci, pentru mine atunci conta mai mult: „Ce va gândi persoana cutare despre mine?" Când
stăteam în faţa adunării, stăteam înaintea oamenilor şi nu în faţa lui Dum¬nezeu. Dansam după cum fluierau
ei! în clipa în care mi-am dat seama şi de această situaţie, am avut senzaţia că mi se frânge inima!
     Il iubesc pe proorocul llie şi tare aş dori să existe mai mulţi oameni ca el, care, dacă se roagă „cu faţa între
genunchi", rugăciunea lor nu rămâne fără rezultat, ci se petrec lucruri şi schimbări mari. llie s-a rugat să nu
plouă - şi n-a plouat. El a fost un om care a salvat un popor întreg, un om pe care îl folosea Dumnezeu să
închidă cerurile. Trei ani şi jumătate nu a plouat. Apoi, llie şi-a luat din nou faţa între genunchi şi s-a rugat.
După ce s-a rugat a şaptea oară a zis: „lată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om." Şi ploaia
pentru care s-a rugat, a venit, llie a fost un om care, prin rugăciune, putea coborî focul lui Dumnezeu din cer. îl
iubeam nespus pe llie, iar inima-mi striga: „Ca el vreau să fiu şi eu!" Epistola lui lacov spune: „llie era un om
„supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi" (5,17). Dar ce om a fost el? Un om cu autoritate divină şi nu ca un balon
de săpun ce sclipeşte în soare şi apoi plesneşte. Nu, llie a fost un om care ştia să se roage! Biserica primară
se ruga, şi locul unde erau adunaţi se cutremura. A existat în creştinism vreodată un timp în care să se fi rugat
oamenii mai mult decât astăzi? Pretutindeni, ore de rugăciune! Şi în pofida tuturor rugăciunilor, locul nu se
mişcă, ci dimpotrivă, el ne zguduie pe noi. „Locul" zguduie şi transformă creştinismul în aşa fel, încât ne
întrebăm sincer: „Ce se va alege de noi, creştinii?" Dacă examinăm situaţia aceasta în lumina lui Dumnezeu,
putem înţelege starea noastră şi doar astfel descoperim adevărul despre noi.
     Gândindu-mă, pe atunci, la proorocul Ilie, parcă m-a pătruns un fulger. Mă rugam: „Doamne, iartă-mă,
îndură-te de mine!" Apoi, Dumnezeu mi-a adus aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Dacă aş mai căuta să
plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos!" (Gal. 1,10). Dar eu, ce am spus zuluşilor timp de doisprezece ani?
„lată, vin la voi ca slujitor al lui Isus Hristos şi vă predic Evanghelia". Şi acum, iată-mă supus unui test şi
cercetat prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoşteam şi textul în care Pavel spune despre sine: „...nu cumva, după
ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat", (l Cor. 9,27). Ştiam prea bine că această posibilitate
există, în toţi aceşti ani am fost un predicator al Evangheliei, dar în ochii Domnului, un lepădat. Toate acestea
m-au făcut să ajung în starea de zdrobire interioară dată de cercetarea Duhului Sfânt.
   La un moment dat am avut o viziune. Eu nu sunt un om care-şi pune credinţa în viziuni şi vise, dar ceea ce
am văzut, nu voi uita niciodată. Dacă aş fi un pictor, astăzi încă aş putea picta cele văzute atunci. Mă vedeam
într-un templu hinduist împo¬dobit cu tot felul de idoli. Eu însumi, intrând în acest templu, mă închinam primului
idol, cu faţa până la pământ. Apoi mă ridicam şi mergeam ia următorul idol, închinându-mă şi lui cu fruntea
lipită de pământ, apoi la fel şi celui de al treilea. Brusc m-am trezit înspăimântat şi am strigat: „Doamne,
doisprezece ani am predicat zulisilor: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să nu aveţi alţi Dumnezei afară de
mine. Să nu vă faceţi chip cioplit, nici vreo înfăţişare...» Şi acum sunt eu predicatorul acela, care se roagă la
idoli?"
   Intr-adevăr, Dumnezeu mi-a arătat, în felul acesta, că am fost un închinător la idoli. Am intrat plângând în
sala de adunare, unde urma să ţin slujba religioasă. Dar nu reuşeam să predic, ci cu greu am putut spune
doar: „Să îngenunchiem şi să ne rugăm". Plângeam neîncetat şi exclamam-. „Doamne, îndură-te de mine,
păcătosul!".
   Acesta a fost începutul trezirii. Dumnezeu m-a luat în moara Sa, iar moara Sa macină încet şi fin! Cine nu a
avut încă o asemenea experienţă, nu ştie despre ce este vorba, dacă se vorbeşte despre „moara lui
Dumnezeu", în această situaţie, am uitat complet că timp de doisprezece ani am fost un predicator al
Evangheliei. Am uitat studiile pe care le făcusem, am uitat că m-am considerat un copil al Lui Dumnezeu. Mă
rugam precum păcătosul în templu, care se lovea cu pumnul în piept.
     Tocmai era Crăciunul, când a început trezirea, în familia noastră eram cinci fraţi şi o soră. Crăciunul,
pentru noi, era o minunată sărbătoare. Cu multe zile înainte, începeam să cântăm frumoasele colinde. De data
aceasta însă era altfel. Uitasem de Crăciun. N-aveam pomul de iarnă împodobit, nici un fel de sentimente de
Crăciun, nici o cântare de Crăciun. Unul din membrii bisericii a venit la mine, să mă întrebe: „Frate, tu nu ştii că
e Crăciunul?" Predicasem despre un text cu totul diferit, aşa de mult îmi umpluse Dumnezeu gândurile şi inima
şi era ocupat cu mine.
      Fusesem atât de orb, de împietrit şi surd, încât Domnul a trebuit să mă ia de guler şi să mă vâre
pretutindeni cu nasul, într-o zi m-am dus la adunare şi mi-am dat seama că eram nebărbierit. Astăzi, aşa ceva
nu mai este atât de grav, căci mulţi se plimbă nebărbieriţi. Dar noi mai eram încă educaţi în aşa fel, încât era o
ruşine să apari în public nebărbierit. La aceste lucruri mă gândeam în drum spre biserică: „Ce vor gândi
oamenii despre mine?" Şi din nou m-a izbit Cuvântul lui Dumnezeu. „Prin Isus Hristos, lumea este răstignită
faţă de mine, iar eu sunt răstignit faţă de lume." (Gal. 6, 14). „Doamne Isuse", m-am rugat în cuget, „Tu ai
spus: «Cine crede în Mine, precum spune Scriptura...» Dar, Doamne, eu acest lucru nu-l fac! Nu sunt
nicidecum răstignit faţă de lume ca Pavel. Potrivit Cuvâtului Tău, ar trebui să fiu mort faţă de lume şi faţă de
păcat!"
     Vedeţi, în vremuri de trezire, Cuvântul lui Dumnezeu devine viu, el ne izbeşte şi ne stră¬punge. Nu mai
suntem ca o raţă care trece prin apă şi nu se udă, nici ca o piatră care pe dinăuntru rămâne uscată, cu toate
că se află în apa râului. Cuvântul lui Dumnezeu este ca un ciocan care sparge stâncile! Cât de conştient am
fost deodată că nu păgânii stau în calea unei treziri! Şi nu mai puteam decât să exclam: „Doamne, aici este un
singur om care opreşte lucrarea Ta: acela sunt eu! Te rog, iartă-mă!"
  Iată o întâmplare legată de începutul trezirii, într-o zi stăteam sub un smochin sălbatic. Se aflau pe acolo şi
câţiva negri care se uitau la mine. „Se poate bine vedea că el este un beţiv, dar se pare că nu-i din soiul celor
răi", spuneau ei. Nu ştiam cum arătam, dar era clar că aceiaşi oameni, pe care altădată eu i-am dispreţuit, mă
dispreţuiau acum ei pe mine, căci „Dumnezeu îi smereşte pe cei trufaşi". El mi-a amintit ce ne-a spus nouă,
albilor, premierul Dr. Verwoerd, atunci când a vorbit despre negrii Bantu: „Trebuie să ne iubim aproapele ca
pe noi înşine". Mă gândeam pe atunci: „Uşor de zis, greu de realizat"! Şi acum, după atâţia ani, Dumnezeu
folosea cuvintele fostului premier pentru a-mi spune: „Erlo, nu Dr. Werwoerd te întreabă, ci împăratul
împăraţilor: îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?" Am ridicat privirea spre zuluşi şi i-am răspuns
Domnului: „De fapt, îi iubesc. La urma urmei, pentru ei m-am sacrificat. Dar dacă sunt cinstit, trebuie să
recunosc că nu-i iubesc chiar ca pe mine însumi." „Dacă vrei să ai trezire, atunci lucrurile trebuie să se
petreacă după Cuvântul Meu, iar tu va trebui să crezi precum spune Scriptura să-1 iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi, îi iubeşti tu pe zuluşi ca pe tine însuţi?" Aceasta a fost întrebarea lui Dumnezeu, în inima mea.
Nu puteam decât să răspund: „Nu, Doamne, nu pot îmi pare rău, e prea mult." Dar Domnul nu a cedat şi mi-a
spus: „Cel mai mare să se facă cel mai mic. Primul să fie ultimul, iar cel important să fie slujitorul tuturor."
„Doamne, iartă-mă dar nu mai pot continua să merg împreună cu Tine pe această cale. îmi imaginez că trece
pe aici un negru cu o valiză, iar eu sunt nevoit să-i spun: «Lasă-mă pe mine să-ţi duc valiza!» Imposibil, nu pot
să fac aşa ceva! lartă-mă, Doamne, dar asta nu se poate!" începeam să transpir. Mă trezeam noaptea,
scăldat în sudoare, din pricina acestei lupte. Negociam cu Dumnezeu şi exclamam: „Doamne, trimite-mă
altundeva, trimite-mă pe o insulă depărtată sau într-o altă ţară, dar aici, în Africa de Sud, ceea ci îmi ceri e
impo¬sibil. Ce-mi vor spune părinţii, ce-mi va spune familia, ce-mi vor spune fraţii? Doamne, sunt gata să fac
orice. Dar nu-mi cere să fiu slujitorul celor mai umili; semenilor mei, albilor, da, dar zuluşilor, nu! Aceasta nu
pot s-o fac!"
         In tot acest timp, Domnul parcă îmi spunea: „Bine, nu vreau să te silesc. Tu M-ai rugat pentru o trezire.
Voi aţi vrut să Mă aveţi în mijlocul vostru. Dar dacă vin, vin ca împărat, iar ultimul cuvânt îmi aparţine Mie". Mă
suceam şi mă zvârcoleam, încercând să-L evit si să mă opun Domnului. Dar Dumnezeu n-a cedat. Făcea în
continuare presiuni şi nu mă slăbea din strânsoare: „Ceea ce i-ai făcut unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi
fraţi ai mei, Mie mi-ai făcut"!
      In Ziua Judecăţii, Domnul va pune în faţa noastră pe cea mai neînsemnată persoană şi va măsura raportul
nostru cu Dumnezeu prin modul în care ne-am purtat cu aceasta. Aici putem testa iubirea noastră faţă de
Dumnezeu. Să luăm în discuţie, spre exemplu, pe cel mai mărunt om pe care îl ştim. Să măsurăm iubirea pe
care o resimţim pentru acest om! Nu ne vom putea apropia de Isus cu nici o fracţiune mai mult decât în măsura
iubirii faţă de acest om neînsemnat. Aşa va judeca Isus. Cred că Ziua Judecăţii va fi o zi de groază pentru
mulţi. Să dea Dumnezeu să ne îngrozim de pe acum! Uneori e bine ca omul să fie supus unui şoc, el începe
atunci să vadă mai limpede. „Ce aţi făcut celui mai neînsemnat om..." spune Isus, iar nu„...cum l-aţi tratat pe
cel mai mare şi mai însemnat". Măsura iubirii noastre pentru Domnul este cea pe care o avem pentru cel mai
mic şi cel mai dispreţuit om care crede în El. Se poate înţelege acum, de ce m-am cutremurat până-n
străfundul sufletului şi m-am simţit ca unul trecut prin moara lui Dum¬nezeu! Era o luptă grea, ce mă făcea să
strig: „Doamne, nu sunt în stare să duc o asemenea viaţă, e împotriva firii mele, pur şi simplu nu pot! O să-mi
pierd viaţa!" Dar răspunsul lui Dumnezeu a pătruns foarte clar în inimă: „Până ce nu-ţi vei pierde viaţa, nici nu
o vei dobândi! Cel ce-şi pierde viaţa din pricina Mea, o va găsi!"
      Noi ne luptăm pentru viaţa noastră, ne luptăm pentru existenţa noastră. Dar Dumnezeul cel din ceruri este
acela care ne-o îngreunează. Uneori ni se pare că fără El, ne-am descurca mai bine decât cu El. Dar există un
Dumnezeu Atotputernic, care spune: „Ce semănaţi, aceea veţi culege". E ade¬vărat, semănăm şi recoltăm
însutit. De aceea, ce facem altora, ni se va întâmpla şi nouă, dar de o sută de ori mai rău sau de sute de ori
mai bine, pentru că există un Dumnezeu în cer. Fără El ar fi mult mai uşor, dar El ni le îngreunează pe toate.
Dar dacă îl lăsăm pe El să fie stăpân în viaţa noastră şi ne smerim, lucrurile se schimbă. Ce înseamnă
aceasta? Aceasta nu înseamnă că ni-L facem stăpân, dacă spunem doar cu gura: „Doamne Isuse, Tu eşti
Domnul!" A-L lăsa pe El să fie Domn, înseamnă ca viaţa noastră şi Cuvântul Său să coincidă, să credem
precum spune Scriptura şi să-l fim Lui ascultători.
     Intr-o bună zi ajunsesem până acolo, încât m-am rugat: „Doamne, nu mai pot!" - „Erlo, nu te-ai rugat tu
pentru o trezire? Şi acum spui că nu poţi? Prea bine, atunci las-o baltă! Atunci Eu nu vin la voi. Dar tu ai fost
acela care M-a rugat: «Coboară, Doamne!» Şi-acum, Eu cobor şi vreau să încep, dar Eu încep în casa Mea,
nicidecum la cei de afară!"
     Putem înţelege acum, de ce atâţia oameni se roagă pentru o trezire, şi atât de puţini o trăiesc? De ce este
aşa? Motivul este că la unii evlavioşi nu este nimic altceva decât un joc de cuvinte, atunci când se roagă
pentru o trezire. Dacă vine o trezire, ei se-mpotrivesc şi devin duşmanii trezirii. Căutând cauza reală,
experienţa ne învaţă următoa¬rele: dacă cineva se opune lucrării Duhului lui Dumnezeu, este pentru că în
viaţa sa se găseşte păcat - şi adesea acest păcat este curvia! Există multă murdărie, chiar şi în viaţa aşa-
numitor copii ai Lui Dumnezeu. De aceea, Scriptura ne învaţă că judecata începe din casa lui Dumnezeu,
adică în biserica Sa.
       Atât de multe lucruri erau în viaţa mea de care Domnul s-a ocupat ca să le înlăture, încât nu le pot înşira
pe toate. Tot mereu am încercat să negociez cu Dumnezeu, să-l fac prescripţii, cum ar trebui să lucreze în
mijlocul nostru, pe cât se poate după închipuirile noastre. Dar Dumnezeu a răspuns aşa: „Sunt eu oare elevul
vostru? Eu sunt Dumne¬zeu şi lucrez cum vreau Eu! Tu nu mă poţi înghesui într-o schemă. Atâta vreme cât nu
admiţi această situaţie, nu te aştepta să vin la voi, căci eu sunt Stăpânul tuturor stăpânilor, şi în afară de Mine
nu există alt Dumnezeu! Eu nu am nevoie de nici un sfătuitor, care să-Mi spună cum să procedez"!
       Acesta a fost un mare obstacol pentru mine şi am luptat până în clipa în care am putut spune: „Bine
Doamne, sunt de acord. Lucrează după voia Ta!" Totuşi, mai eram îngrijorat că ceva o să-mi scape de sub
control. Dar Domnul este un Dum¬nezeu al ordinii. Atâta vreme cât deţine El controlul, nimic nu poate scăpa
de sub control.
     In acelaşi timp, Dumnezeu a lucrat, fără ştirea mea şi în biserică. El a început să-i convingă pe oameni de
păcatele lor. Unul mergea la altul să-şi ceară iertare. Bărbatul se împăca cu soţia, femeia cu soţul. Copiii îşi
cereau iertare de la părinţi, prietenii de la prieteni: „Te-am vorbit de rău, te rog să mă ierţi!" — „lartă-mă
pentru amărăciunea din inima mea!" - „Am vorbit defavorabil despre tine în absenţa ta; trebuia să stau de
vorbă cu tine!" Căci Domnul Isus ne învaţă: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine
şi el singur!" (Matei 18, 15). Dacă însă nu procedăm aşa, ci bârfim pe cineva în absenţă, vom merita focul
iadului. Să nu spună nimeni că este mântuit, dacă nu este mântuit şi de limba sa ascuţită, „acest rău care nu
se poate înfrâna, plină de o otravă de moarte, aprinsă de focul gheenei!"
      Zuluşii care până acum mă numiseră „Mfundisi", îmi ziceau dintr-o dată „Baba" (Părinte), în mod obişnuit,
un zulu nu face aşa ceva, doar semenilor săi le spune „Baba". Mă întrebam: „Din ce cauză, oare, au început ei
să-mi zică părinte?" Nu ştiau nimic din ceea ce s-a petrecut între mine şi Dumnezeu. Deodată au început să
mă trateze cu mai mare respect, punându-şi chiar viaţa-n joc pentru mine. Situaţia avea, probabil, de a face cu
aceea că - exprimat în termeni spirituali - îmi pierdusem viaţa în clipa în care am capitulat înaintea lui
Dumnezeu. Eu pot să confirm că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul: „Cine-şi pierde viaţa o va câştiga."
Aceasta se adevereşte şi în privinţa vieţii fizice. Unii oameni mă sfătuiau deja: „Tu trebuie să fugi. N-am vrea
să fii omorât de comunişti sau de spioni". Se poate uşor întâmpla ca să fiu primul a cărui viaţă va fi luată. Şi
totuşi, rămân la mărturisirea mea: „Cine-şi pierde viaţa, acela o va câştiga!" Pentru mine ar fi coroana vieţii
mele, dacă ar fi să mor în felul acesta. Fapta cea mai mare pe care pot eu s-o fac pentru Domnul şi învăţătorul
meu este ca sângele meu să fie vărsat, ca mic semn de recunoştinţă faţă de Cel ce şi-a vărsat ultima picătură
de sânge pentru mine.