Cap.7 SEMNE ŞI MINUNI ÎNSOŢITOARE


     Când mulţimile au început să vină şi Dum¬nezeu lucra asupra duhului, sufletului şi trupului, s-a repetat ceea
ce ne relatează Faptele apostolilor. S-au petrecut semne şi minuni. Nu ne-am rugat concret pentru ele.
Rugăciunea noastră a fost doar: „Doamne, Tu care eşti un Dumnezeu care nu se schimbă, lucrează în mijlocul
nostru." Noi am trăit aceasta şi nu putem înţelege că există oameni evlavioşi care spun: „Dumnezeu a lucrat în
felul acesta doar în secolul întâi, astăzi nu mai lucrează aşa." Noi mărturisim că Dumnezeu este şi astăzi acelaşi
şi împărăteşte pe tronul Său!
     Astfel, noi am trăit faptul că bolnavi au fost vindecaţi, mulţi dintre ei chiar fără să ne fi rugat cu ei, ci numai
datorită faptului că se aflau în locul acela. Unii au fost vindecaţi deodată, încă înainte de a fi început adunarea.
Alţii au fost atinşi de Domnul în timpul slujbei. Unii exclamau în primul lor entuziasm: „Noi nu vom mai lua
niciodată medi¬camente. Nu mai avem nevoie de ele!" Trebuia să-i avertizăm la modul cel mai sever să nu
făgăduiască aşa ceva. Ce uşor e să faci o juruinţă, doar ca mai târziu s-o încâlci! în stare de sănătate putem
spune: „Nu-mi mai trebuie niciodată tablete!" Dar diavolul stă pe-aproape şi aude. El va veni cu toate forţele
sale din iad şi-i va provoca acestui om o durere de cap, făcându-l să ia tablete împotriva acelei dureri. Dar în
acel moment, omul, încălcându-şi juruinţa, va păcătui. Dacă Dumnezeu nu ne-a dat o asemenea lege, nu e
nevoie s-o instituim noi. îi sfătuiam pe aceşti oameni: „Spuneţi mai bine, prin harul lui Dumnezeu, renunţăm la
medicamente, dacă starea noastră va rămâne aşa cum este acum!

Dar nu faceţi vreo făgăduinţă pe care să nu o puteţi ţine mai târziu." Există primejdia să făgăduim ceva şi încă
înainte de a apune soarele, am şi uitat. Dar Dumnezeu nu uită. în Ziua Judecăţii El ne va întreba, iar noi va
trebui să dăm socoteală. De aceea spune Scriptura: „Dacă faci o juruinţă Domnului, Dumnezeului tău, să nu
pregeţi s-o împlineşti, căci Dumnezeul tău îţi va cere socoteală, şi te vei face vinovat de un păcat" (Deuteronom,
23, 21).
      Eu menţionez aceasta doar ca să arăt cum a lucrat Dumnezeu, începând de atunci, zuluşii nu mai spuneau
despre creştinism că ar fi doar religia albilor. Ei trăiau de acum experienţa că Isus Hristos este şi Dumnezeul lor.
      Imi mai amintesc de un orb, ai cărui ochi s-au deschis dintr-odată. Se plimba încoace şi încolo, dădea din
cap şi exclama tot timpul: „Isus este şi Dumnezeul meu! El este într-adevăr Dumnezeul meu!" Bolnavi au fost
aduşi pe tărgi şi aşezaţi pe jos. Se întâmpla ca uneori ei să se ridice şi să umble, înainte ca adunarea să
înceapă.
      De multe ori dădeau din cap şi declarau: „Nu putem să înţelegem. Noi, păgânii, ne facem creştini, iar
creştinii devin iarăşi păgâni! Noi ne îmbrăcăm, iar creştinii se dezbracă!" în trecut era greu să deosebeşti printre
albi, o creştină de o necreştină. Azi nu mai e atât de dificil. E suficient să le priveşti îmbrăcămintea. Unele, într-
adevăr, sunt îmbrăcate doar pe jumătate, în cazul păgânilor se poate înţelege aşa ceva, căci ei sunt păgâni.
       Odată a venit un om cu o tumoare mare, din pricina căreia, de la şold în jos, era paralizat, în jurul său
stăteau pe iarbă sute de oameni. Deodată, aceştia au sărit în picioare şi s-au deplasat în cealaltă parte fără să
spună un cuvânt. „Ce s-a întâmplat?" am întrebat eu. Apropiindu-mă, am înţeles reacţia oamenilor. Umflătura
omului se spărsese şi răspândea o asemenea duhoare că nu puteai sta în apropiere. Conlucrătorii au venit, au
curăţat terenul şi 1-au spălat pe om. După ce au terminat, omul s-a ridicat şi a început să umble.
      Pot să povestesc doar unele din cele ce s-au întâmplat. Mă aflu în situaţia lui loan care, la sfârşitul
Evangheliei sale constată: „Mai sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-
amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris". Cât despre trezire,
s-au scris deja câteva cărţi care, se pare că ating doar periferia celor întâmplate. Dumnezeu a făcut mult mai
multe si nu se poate scrie totul.
      Atunci când Dumnezeu a făcut lucruri atât de neobişnuite printre bolnavi, ne-am amintit de cazul acelei fete
care, în pofida rugăciunilor şi luptei noastre, nu a fost vindecată. Trecuseră şase ani de atunci. Noi am revenit,
rugându-L pe Dumnezeu: „Doamne, ar fi oare posibil s-o mai întâlnim odată pe fată şi pe mama ei, dacă mai
trăiesc?" Tocmai ţineam o slujbă divină în apropiere de New Hanover, când, spre surprinderea noastră, am
văzut-o pe bătrâna mamă împreună cu fiica ei, intrând în cort. în seara aceea, Domnul s-a îndurat de bolnavă şi
a vindecat-o complet.
        Se întâmpla adesea ca o persoană care s-a întors la Dumnezeu sau a fost vindecată, să devină o
binecuvântare pentru întreaga regiune în care locuia. De obicei, câteva săptămâni mai târziu eram chemaţi
acolo să predicăm Evanghelia. De fiecare dată întâlneam mulţi oameni care erau, ca spicele, copţi pentru
seceriş. Aceasta, datorită unui singur om care s-a pocăit şi a transmis focul credinţei mai departe.
      Odată am fost invitaţi la o adunare sub cerul liber. Am promis că marţi la ora unu vom ţine predica. Zuluşii
nu acordă atâta importanţă orei exacte. Dacă predica este anunţată pentru ora unu, se poate veni şi la ora
două. Noi ne obişnuiserăm cu aceasta. Dar în ziua aceea am sosit la ora 12,30 şi am găsit trei sute până la
patru sute de oameni deja adunaţi. Am întrebat miraţi:
     „Aţi şi sosit? De când sunteţi adunaţi?"
    „Unii dintre noi au sosit azi-dimineaţă la ora şase."
     Pe deasupra trebuie luat în considerare că se aflaseră multe ore pe drum şi, prin urmare, îşi părăsiseră
casele cu noaptea în cap. Dar setea după Evanghelie era atât de mare, încât sacrificiul acesta nu conta şi au
fost dispuşi să aştepte şase-şapte ore până la începerea predicii. Ne-am hotărât să începem imediat.
     Pe atunci, scurtam slujbele la minimum, întru¬cât s-a dovedit că predicile lungi nu erau necesare. Mai mult
chiar, ei ştiau dinainte şi ne spuneau ce aveau de făcut. Era o mare recunoaştere a păcatului şi o dorinţă de
mărturisire a păcatelor. M-am dus, de aceea, într-o veche casă ţărănească să pregătesc o predică scurtă.
Colaboratorilor mei le-am spus: „Inainte de a ne ruga cu ei, vrem să le dăm prilejul să-şi pună viaţa în rânduială
şi în ordine cu Dum¬nezeu."
      Aici vreau să adaug un cuvânt despre vinde¬carea de boli. Ne impuseserăm să nu ne rugăm cu oamenii
pentru vindecare înainte ca ei să îşi fi făcut ordine în viaţa lor spirituală. Vindecarea de la Domnul începe
întotdeauna cu sufletul. Aşa ne învaţă Biblia în lacov 5, 16: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii
pentru alţii ca să fiţi vindecaţi." Vindecarea sufletului prin urmare, se află pe locul întâi. Dacă cineva se vaită:
„Sufăr groaznic din cauza artritei", sau spune: „Mă doare capul îngrozitor", atunci îi răspundem acelei persoane:
„Bine. Acum ţi-ai arătat suferinţele fizice, haidem să începem mai întâi cu bolile spirituale! Care este situaţia din
viaţa ta?"
      Sunt oameni care poartă mânie în viaţa lor. Mânia este un lucru grav. Dumnezeu nu ne îngăduie să ne
rugăm dacă mai există mânie în viaţa noastră. De aceea, Pavel spune la l Timotei 2, 8: „Vreau ca bărbaţii să se
roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli." E împotriva Cuvântului şi a voiei
lui Dumnezeu ca un om să se roage, dacă există mânie în viaţa lui. în această privinţă, Sfânta Scriptură mai are
încă multe de spus. Stă chiar scris că rugăciunea unui om este împiedicată dacă acesta poartă amărăciune faţă
de soţia sa. într-un asemenea caz, rugăciunea sa e zadarnică. Trăim într-o vreme când fiecare se roagă,
indiferent dacă viaţa lui înaintea Domnului este în ordine sau nu. Domnul Isus merge până într-acolo încât
spune: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi
darul acolo înaintea altarului şi du-te împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul" (Matei 5, 24. Să ne
punem deci întrebarea dacă suntem călcători de Lege sau dacă vrem să-L ascultăm pe Isus.
      Dacă oamenii vin la mărturisire, le spunem că suferinţele trupeşti sunt de rangul doi, iar bolile spirituale
trebuie tratate mai întâi. Un om bolnav spiritual poate fi iritat, supărăcios, jignit sau împovărat de multe lucruri.
Să fii eliberat de aceste boli, este de o mie de ori mai valoros decât să fii vindecat trupeşte, în vremuri de
trezire, acestea nici nu mai trebuie spuse oamenilor. Ei înşişi vin şi declară: „Suntem bolnavi, dar nu ne pasă.
Nu este important. Roagă-te pentru vindecarea noastră spirituală!" La astfel de adunări s-a întâmplat să nu
plece nici măcar o singură persoană care să nu-şi fi pus în ordine viaţa şi să nu fi aflat pacea cu Dumnezeu.
Uneori soarele apunea şi noi trebuia să îndemnăn oamenii să plece acasă. Dar ei se împotriveau zicând: „Ce
folos să plecăm acasă! Ar însemna să câştigăm lumea, dar să ne pierdem sufletul. Vrem să ne împăcăm cu
Dumnezeu!" Adeseori oamenii trebuiau să aştepte zile în şir până puteau fi primiţi la mărturisire. Dar nu plecau
acasă. Aşteptau cu răbdare. „Nu putem trăi mai departe în păcat", îi auzeam spunând. „Vrem să aducem
lucrurile la lumină. Avem nevoie de iertarea păcatelor noastre!" Acesta a fost motivul pentru care scurtam
predicile pe cât posibil.
      Şedeam deci în casa aceea şi pregăteam o predică scurtă, când iată că unul din colaboratorii mei a intrat
spunând: „Afară se află o femeie hindusă. Insistă să-ţi vorbească." „Acum în nici un caz", am răspuns. „Aceşti
oameni au aşteptat atâta vreme pentru o predică. Să-ţi povestească ţie ce vrea, iar tu poţi să vii să-mi spui!" El
s-a întors la femeia hindusă, dar ea era neclintită şi nu-i spunea ce avea pe suflet. Colaboratorul a venit din
nou la mine să-mi spună că femeia insistă să mă vadă numai pe mine. L-am trimis din nou să-i spună că sunt
prea ocupat. Şi aşa s-au petrecut lucrurile de câteva ori, până când, în sfârşit, am acceptat: „Bine. Am să mă
duc la ea. Nu face nimic că nu merge aşa cum vreau eu".
     Am găsit femeia însoţită de fiica ei în vârstă de şaisprezece ani. Mi-a povestit următoarele: „O vezi pe fiica
mea aici? Ea este bolnavă mintal de Ia naştere. Probabil că i-a fost lezat creierul. Am fost cu ea la mulţi medici.
Cu toţii mi-au explicat că este un caz nevindecabil. Ea va rămâne aşa până la sfârşitul vieţii ei. M-am dus în
templele hinduse. Dar nici zeii noştri n-au putut s-o ajute. Acum două săptămâni l-am întâlnit pe un negru zulu
care mi-a spus: «Du-ţi fiica la Mapumulo. Acolo sunt creştini care-L slujesc pe Domnul Isus. Dacă o duci acolo,
ei se vor ruga şi El o va vindeca pe fiică-ta». Auzind acestea, am exclamat: Iată Dumnezeul pe care vreau să-L
slujesc!In acel moment fiica mea s-a facut sănătoasă şi complet normală. Iat-o! Poţi să vorbeşti cu ea!" Am
salutat-o pe fiica femeii hinduse şi am discutat cu ea. Era într-adevăr complet normală şi a declarat: „De acum
înainte vreau să-L slujesc pe Dumnezeul tău. Zeii noştri au eşuat, dar Dumnezeul tău m-a vindecat!"
     Ar trebui strigat de pe toate înălţimile şi vestit în întreaga lume: Nu există un Dumnezeu precum Isus Hristos!
Când vor accepta neamurile că nu există alt Domn în afară de El? El este Domn al tuturor stăpânilor, împărat al
tuturor împăraţilor!
      Unul din locurile cele mai „fiebinţi" din Africa de Sud este zona de la Tugela Ferry. Acolo a avut loc un
război de o sută de ani în care au pierit nenumăraţi oameni. Trezirea s-a răspândit şi în această regiune. Am
stabilit slujbe divine pentru trei zile: vineri, sâmbătă şi duminică. Sălile erau arhipline. După predică, numeroşi
oameni rămâneau l pentru o convorbire duhovnicească.                               f
    Inainte de trezire, invitam mereu pe ascultă¬torii predicii să vină în faţa mea şi să-L primească pe Isus. Dar
după ce trezirea a început, acest apel s-a dovedit de prisos. Oamenii rămâneau neinvitaţi pe locuri. Citim
despre apostoli că în ziua Cincizecimii nici ei nu au chemat pe nimeni în faţă. în faptele apostolilor 2, 37 citim că
oamenii „au rămas străpunşi în inimă" de predica lui Petru şi întrebau: „Fraţilor, ce să facem?" Li s-a spus apoi
ce să facă. Eu nu vreau să spun prin aceasta că este greşit să-i chemăm pe oameni în faţă ca să-L primească
pe Isus. Dacă Domnul indică această cale, s-o urmăm! S-ar putea să fie chiar necesară acolo unde nu este
trezire.
    După una din primele predici în Tugela Ferry, câteva sute de oameni aşteptau zicând: „Noi nu putem pleca
acasă fără să fi încheiat pace cu Dumnezeu!" Eu eram foarte obosit şi i-am rugat pe colaboratori: „Trebuie
neapărat să mă culc şi să dorm puţin. Dacă este nevoie de mine, veniţi vă rog, în camera mea". Pe la miezul
nopţii am fost chemat: Mai sunt câteva sute de oameni care doresc să ne rugăm cu ei pentru vindecare. Eu am
întrebat: „Oare aceşti oameni au fost la mărturisire şi şi-au pus viaţa în ordine în faţa lui Dumnezeu? Au făcut
ceea ce spune lacov în epistola sa: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, apoi rugaţi-vă?" „Da", mi-a răspuns
colaboratorul „am putut sta de vorbă cu fiecare în parte. Dar au rămas încă peste două sute de persoane, care
doresc rugăciuni, pentru vindecare!" Nouă ne-a fost clar de îndată că nu se poate face cu fiecare individual. De
aceea am hotărât să-i luăm pe grupuri. La atâţia oameni, luam de obicei circa doi sau trei la sută din cei care
căutau ajutor, alegând cazurile cele mai grave, rugându-ne cu fiecare în parte, iar pe ceilalţi îi luam împreună.
De data aceasta erau şi zece orbi, şi colaboratorii întrebau: „N-am putea să ne rugăm special pentru aceşti
orbi?" Am fost de acord. Ca de obicei, am ales o încăpere separată. Dar când să intrăm pe uşă, majoritatea din
ei au strigat: „Putem vedea! Suntem vindecaţi! înainte să fi fost atinşi de o mână de om, Domnul Isus îi atinsese
El, atât de prezent a fost cu Puterea Sa. Toţi cei zece orbi au devenit văzători.
      Mai adaug aici un eveniment deosebit care s-a petrecut în strânsă legătură cu vindecarea celor zece orbi.
în fiecare zi de vineri se afla în drum spre Tugela Ferry unul din colaboratorii noştri albi cu camionul său.
Maşina era plină de oameni care voiau să participe la slujbele divine. Cu vreo 40-50 km înaintea destinaţiei, el
a văzut Ia marginea drumului o femeie oarbă cu un copil. Cei doi au făcut semn cu mâna ridicată. Şoferul a oprit
şi i-a întrebat ce vor. Oarba a răspuns: „Pe aici pe undeva trebuie să fie o adunare creştină. Tare aş vrea să
particip şi eu. N-ai putea să mă iei şi pe mine?" „îmi pare rău", a răspuns colaboratorul, „dar nu mai am loc
pentru tine. Camionul este plin până la refuz!" Negri nu înţeleg să nu mai fie un loc în maşină pentru încă o
persoană, atâta vreme cât, se pare că mai există un petic de loc liber. Despre o greutate generală admisibilă ei
nu ştiu nimic şi nici nu le pasă. în cazul de faţă însă maşina era efectiv supraîncărcată. Şoferul încerca să-i
explice aceasta femeii, dar când ea a început să plângă, lui i-a venit un gând: „Singura posibilitate este ca unul
sau doi să coboare de bună voie. Atunci puteţi voi să veniţi cu noi". Dar nimeni nu voia să coboare în
pustieta¬tea aceea necunoscută, în sfârşit au trebuit să lase femeia plângând în urmă.
      Aceasta s-a întâmplat într-o vineri după amiază. Sâmbăta, noaptea târziu, orbii din Tugela Ferry şi-au
recăpătat vederea. Atunci s-a mai întâmplat încă o minune. Când acel colaborator alb a trecut duminica după
amiază cu maşina sa supraîncărcată din nou prin dreptul locului unde au lăsat-o pe oarbă, n-au reîntâlnit o
oarbă, ci o femeie fericită şi plină de bucurie, care şi ea îşi recăpătase vederea. Striga cu entuziasm că Isus a
vindecat-o.
  „Când s-a întâmplat aceasta?"
  „Ieri, sâmbătă".
  „Cam la ce oră?"
 „Noaptea târziu" a răspuns femeia.
   Au comparat timpul şi au constatat că era aceeaşi oră la care Domnul Isus îi atinsese şi pe ceilalţi zece.
Domnul a privit în inima acelei femei şi a vindecat-o prin harul său. Este de înţeles acum, de ce aceşti oameni
spun: „Nu există alt Dumenzeu decât Isus".
     Iată şi o întâmplare, cu ocazia adunărilor creştine de la Tugela Ferry, o întâmplare care va stărui în
amintirea tuturor celor care au trăit-o. Oamenii au adus pe targa o fată şi au pus-o lângă amvon. Am observat-
o vineri şi sâmbătă Ia adunare. Era nemişcată ca o moartă şi avea ochii închişi. Nici pleoapele nu i se mişcau,
nici degetele. Doar un singur deget de la mâna dreaptă, dar şi acesta cu greu. I-am aflat povestea suferinţei
mai târziu. Era total paralizată de optsprezece luni. A fost tratată în cinci spitale diferite, dar medicii au eşuat
pretutindeni. Rudele au luat-o acasă şi au dus-o de la un vrăjitor la altul. Unul din aceştia a întrebuinţat mijloace
groaznice. Au fost prinse nişte broaşte şi fripte până s-au încins. Apoi le-a pus pe capul fetei, de i-a ars părul şi
pielea capului. Această groaznică terapie însă nu a avut nici un efect. Până la urmă, sora fetei, o învăţătoare, a
adus-o la Tugela Ferry. Colaboratorii mi-au comunicat că fata aceasta de optsprezece ani, Anagreta pe nume,
a cerut să ne rugăm cu ea.
      „Cum să ne rugăm cu ea, dacă nici nu ştim starea ei spirituală? Şi-a pus ea oare viaţa în ordine cu
Dumnezeu? am întrebat eu.
     „Da", a fost răspunsul conlucrătorilor.
     „Dar cum a putut? Doar nu-i în stare să vorbească!", am exclamat mirat.
     „Noi am reuşit să facem în aşa fel încât, şoptindu-i fetei în ureche, am întrebat-o dacă sunt păcate în viaţa
ei."
      Amintesc aici că n-are nici un sens să invităm pe cineva să-L primească pe Domnul isus, dacă respectivul
nu e conştient că este un păcătos. Ce rost are să-l trimitem pe un bolnav de cancer la medic, dacă el nu ştie
nimic de boala sa. Ar trebui să i se spună că are cancer, şi atunci el se va duce singur la medic, fără să fie
rugat. Ba va fi dispus să se şi interneze în spital şi să se dea pe mâna chirurgului.
     N-am cedat şi i-am întrebat mai departe pe colaboratorii mei:
       „Oare fata ştie că este o păcătoasă?"
       „Da!"
       „Cum aţi aflat acest lucru?"
      „Am enumerat diferite păcate şi am întrebat-o pe Anagreta dacă a fost vreodată neascultătoare faţă de
părinţi, neprietenoasă, mânioasă, lipsită de dragoste sau dacă a minţit vreodată. Din mişcarea pleoapei am
înţeles dacă voia să spună da sau nu. La urmă am întrebat-o dacă ar vrea să ne rugăm cu ea, ca Domnul Isus
să vină în viaţa ei şi să-i ierte păcatele? Prin mişcarea pleoapelor am înţeles iarăşi că era de acord. Apoi ne-am
rugat cu ea, iar acum ea mai cere o rugăciune pentru vindecarea trupească."
      Atunci am văzut putera lui Dumnezeu care s-a arătat în această fată. Intâmplarea s-a petrecut în aceeaşi
noapte când ne-am rugat cu acele sute de persoane. Am observat un tremur care trecea prin toate oasele
trupului ca şi cum vântul ar fi mişcat frunzele unui copac. O putere nevăzută a pus stăpânire pe fata paralizată,
ridicând-o din pat. Anagreta s-a ridicat în picioare şi a început să meargă, într-o singură clipă, Domnul Isus a
vindecat-o complet pe această fată.
  In câteva minute, afară s-au adunat sute de oameni. Nimeni nu ştia de unde veniseră. N-aveam clopote care
să bată, nici telefoane care să sune. Mulţi oameni, care nu participaseră la predică, printre care trei
necredincioaşi de la tribunalul din Tugela Ferry, au fost dintr-o dată prezenţi şi au întrebat: „Unde este fata cea
vindecată?" Le-am arătat-o pe Anagreta, iar ei au declarat: „Vrem să vorbim singuri cu fata, fără prezenţa
creştinilor. Ne-aţi putea permite să-i punem câteva întrebări?" Am fost de acord, după care au supus fata, într-o
cameră alăturată, unui interogatoriu. După o vreme au adus-o înapoi şi i-au spus: „Dumnezeul care te-a
vindecat pe tine, poate omorî oameni care trăiesc şi poate să trezească la viaţă pe cei morţi. Nimeni nu poate
face asemenea lucruri decât El. Să-i rămâi credincioasă până la sfârşitul vieţii tale!" Aceasta a fost aprecierea
din partea unor păgâni necredincioşi.
         Vestea despre acest eveniment s-a răspândit cu viteza vântului în toată împrejurimea. Un timp atmosfera
a fost de-a dreptul plină de prezenţa lui Dumnezeu. Trebuie să fi trăit aşa ceva ca să poţi să înţelegi. Veneau
oameni în acest loc şi erau dovediţi păcătoşi, pentru că-L întâlneau pe Dum¬nezeul cel viu.
         Colaboratorii mei au dorit s-o ducă pe Anagreta la închisoarea Pomeroy, unde lucra tatăl ei. Au luat o
maşină şi au dus-o acolo. Când au bătut în poarta închisorii, cel care a deschis a fost chiar tatăl ei. Se uita
contrariat la colaboratori, apoi la fiică-sa care se îndrepta spre el. în clipa aceea, el a crezut că vede un stigoi,
motiv pentru care a exclamat: „Oare tu eşti?"
    - „Da, tată!"
     De bucuria celor întâmplate, omul a uitat să închidă poarta închisorii.
        „Mai bine ai închide poarta", l-au avertizat colaboratorii, „altfel îţi evadează prizonierii!" Apoi i-au povestit
fericitului tată ce se întâmplase.
        In încheiere doresc să depun mărturia că nu există o putere mai mare decât cea a Domnului nostru Isus
Hristos. N-a fost o minciună când Isus a spus că Lui i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. A spus-o
ucenicilor săi înainte de înălţarea Sa la cer. Ce s-a întâmplat după aceea? Unii l s-au închinat, alţii au avut
îndoieli. E greu să crezi că Lui i s-a dat orice putere. Dar în porunca misionarii de la Matei 28, 18 este scris
foarte clar: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ": Doar din acest motiv, ucenicii Lui sunt în stare
să-l asculte porunca: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am
poruncit" (Matei 28, 19-20) Ce Dumnezeu, ce Mântuitor! Domnul să dea ca viaţa noastră să nu-l facă niciodată
necinste, ci oamenii să recunoască prin noi, că Cuvântul luj Dumnezeu este adevărul!
You need Java to see this applet.